Prea multe de spus, o senzatie prea puternica de somn, una si mai mare de oboseala pe toate planurile...nu stiu de unde sa incep.
Am sa incep cu Costinesti si tot ce a fost el.
La Costinesti am avut revelatia vietii mele, desi nu stiu de ce a trebuit sa ajung acolo sa o am. La Costinesti am fost beata 6 nopti din 7 si mahmura in restul timpului. La Costinesti nu mi-a fost rau nici macar o data, si inca nu imi explic rezistenta neasteptata la alcool. La Costinesti am mers pe jos prea mult. La Costinesti am facut febra musculara la stomac, de la mult prea mult ras. La Costinesti am cantat intr-una "vreau o buda normala si un dus cat de cat", pe buna dreptate. La Costinesti am vazut aproape toate rasariturile, si ne-am certat cu soarele, cand era 6 dimineata si el umbla in pizda masii, doar pe cer nu. La Costinesti am racit de la baia in mare la 3 dimineata. La Costinesti am adunat toata plaja in shoesi, in bagaje si in geanta de plaja, destul cat sa aduc pana aici, la Brasov. La Costinesti si doar acolo ar putea fi luna plina la 6 jumate dimineata, la cativa metri deasupra marii. La Costinesti nu mi-a pasat de nimeni si nimic - din fericire, am ramas cu asta.
La Costinesti le-am facut pe toate, ce-i drept. La Costinesti mi-am implinit si visul, ambitia, sau ce Dumnezeu era - ce-i drept, nu a fost cum planificasem sub nicio forma. De fapt, toata saptamana asta a fost cu totul altfel decat m-as fi gandit - si da, e al dracului de adevarat ca lucrurile care doar "se intampla", sunt mult mai bune. N-a fost cum m-am gandit, a fost mai bine. La Costinesti am inceput o noua viata - e a treia oara cand fac asta, dar niciuna, niciuna nu a fost nici pe departe atat de frumoasa cum e si stiu, STIU, ca o sa fie asta - de data asta e a mea, a mea si numai a mea, si ghici de cine depinde? DE MINE - ah, bine e.
La Costinesti am cazut urat de tot in "lumea mea de jos" pe care o stiam prea bine vreo 3 ore, si ea m-a ridicat. Tot acolo, am cunoscut-o de fapt pe ea, cine e, nu cine mi-a parut mie a fi. Pentru prima oara, am vazut-o prin ochii mei, si nu m-am gandit nicio secunda la ce a facut, la cat a gresit, ce sau pe cine a pierdut. Am vazut doar ca statea pe o bordura langa mine, din toata tabara aia, statea langa mine. Si a stat, a stat 3 ore. Am vazut ca ea a venit sa ma ridice dupa inca vreo 2 din pat. Ea mi-a luat capu` in maini, s-a uitat la mine si mi-a spus "Andra, nu merita!" - nu stiu de ce, dar venind de la ea, a fost prima oara cand mi-a intrat bine in minte. Ea m-a luat de mana si m-a dus pe plaja, ea a baut cu mine, atunci si restul noptilor, ea a uitat cu mine, a ras cu mine, si m-a adus aici. Fara ea, postarea asta avea un cu totul alt subiect, iar fericirea mea care a atins un punct de care nu imi amintesc sa se fi apropiat macar vreodata, ar fi fost tare departe. Ea mi-a deschis ochii. Ea a fost acolo, zi si noapte, oricand. Ei ii multumesc pentru absolut tot, si da, pe ea am ajuns sa o iubesc - ea stie asta, indiferent de comentariile in plus a bagatorilor in seama, putin frustrati sau asa ceva.
Ii multumesc si lui, ca a fost acolo sa ma duca acasa, sa ma tina treaza si pe picioarele mele. Ii multumesc lui, pentru ca nu stiu cum, dar e mereu in momentul potrivit, la locul potrivit. Ii multumesc ca stie mereu cand sa ma ia in brate. Ii multumesc pentru hanoracu` fara de care m-as fi intors cu ambulanta acasa. Ii multumesc lui, ca mi-a mentinut buna dispozitie aproape toata saptamana, si ca ma lasa si azi sa rad de el pentru ca a ramas cu coaiele umflate sau in curu` gol pe holu` hotelului. Ii multumesc lui, pentru ca ma iubeste, "enorm", poate dupa prea putin timp. Ii multumesc pentru tot, pentru ca nu imi datora nimic - te iubesc mult, copilu`.
Ei bine, Costinestiu` mi-a dat o lectie de viata pe care nu o mai uit nici sa vreau. M-a trezit, mi-a tras doua palme, nu stiu ce mi-a facut, dar nu am nimanui de multumit atat de mult cat am lui, si marii, si plajei, si soarelui, si tequillei...
Ajungand acasa, azi, pe 25 iulie, am inceput o noua viata - o viata care se invarte in jurul meu, in care am tot ce mi-am putut dori, o viata in care orice, dar orice s-ar intampla, sunt fericita. Mi-a fost atat de dor de viata asta incat ma doare sa ma gandesc cat timp am risipit pe nimic, ma doare ca viata asta era in fata mea, si nu am vrut-o, si am alungat-o, si mi-am aruncat toata fericirea intr-o viata care era mai mult a lui decat a mea, o tampenie de viata si o tampenie de iubire, o tampenie in general, in care eu am crezut din vreun motiv tampit, pentru ca am fost o tampita tot timpul asta - cam asta e tot ce doare, ca am pierdut prea mult timp - oricum, doare prea putin ca sa simt, sunt prea mandra, prea fericita, prea libera si prea linistita, in sfarsit, ca sa ma mai gandesc la astfel de lucruri. Nu doare nimic, ceea ce ma sperie, dar nu cred ca ar putea fi cumva, ceva, mai bine - nu cred!
Azi, pe 25 iulie, am primit un telefon si am auzit o voce de care mi-era al dracului de dor, care mi-a luat o secunda sa o recunosc, desi dormeam, o voce care nu a fost niciodata rece, care nu mi-a zis niciodata "pleaca!", o voce care de fiecare data cand o auzeam, stiam ca mie si doar mie imi vorbeste asa - era vocea lui, mi-a spus "vino acasa!", mi-a spus ca ii e dor de mine, mi-a spus ca are acadele cu mere, tigari si multa cafea, mi-a zis "am tot si ma am pe tot, nu te am pe tine, hai acasa piticot". Si am sa ma duc.
Azi, 25 iulie, mi-am dat seama ca acasa e acolo, la 200 de km de unde sunt acum, nu de obicei. Mi-am dat seama ca in timp, candva, acasa s-a mutat la Mures, pe terasa din Square, in Gradina de Vara, la Teatru`, langa ale mele si al meu. "Home si where your story begins" - povestea mea nu a inceput acolo, a inceput aici, pe niste scari numite de catre toti "drumu` bun" - dar acolo a luat amploare.
Azi, 25 iulie, am inceput o noua viata, de capul meu, fericita si independenta, inconjurata de oameni care nu as fi crezut niciodata ca o sa fie acolo, si fara cei care au fost. Anul trecut, in 25 iulie, faceam exact acelasi lucru - sa zicem ca nu a trecut un an, ci o viata de atunci, pentru ca acum merg drept, si inainte, iar atunci...atunci nu mergeam, doar cadeam. Da, a trecut o viata si ceva de atunci.
Azi, 25 iulie, am scris atat de mult doar pentru ca "nimic in lume nu ma opreste sa urlu tare SUNT FERICIT!". - damn, this is my summer!
