Winterstory.

Nu stiu ce are, nu stiu cum m-a putut face sa cobor la 4 jumate dimineata in fata blocului, cu doua cafele dupa mine. Era in tricou si tremura, dar spunea ca nu ii e frig.
Nu imi amintesc sa fi fost niciodata atat de tacuti ca in noaptea aia. Se uita la mine, zambea si nu-mi spunea nimic. Ma lasa sa vorbesc singura, si se amuza copios pe seama mea. Din cand in cand se ridica de pe banca si ma pupa pe frunte. Ma strangea de mana, dintr-o data, iar apoi imi dadea drumul si se intorcea cu spatele. Atata timp, de atatea ori, tot "noi", si inca nu il inteleg.
Se juca in parul meu, si canta o melodie pe care o numeam candva a "noastra", desi nu am crezut niciodata ca a retinut asta. Mi-a spus "E prima noapte cand miroase a iarna".
Peste 10 minute, ningea. Peste mine, peste el, peste un oarecare "noi" care exista mai mult sau mai putin, dar exista pentru totdeauna, peste parul meu pe care tocmai il impletise, peste canile noastre cu cafea, peste amintirea unei nopti care va ramane mult, mult timp de acum inainte.
Statea intins pe banca aia, cu capul pe genunchii mei, si numara stelele. Ii intrau fulgii de zapada in ochi, si se stramba intr-una.
M-a prins de mana si m-a intrebat ce e cu mine. Nu s-a uitat in ochii mei, se uita obsesiv in fata - ma cunoaste prea bine, stia foarte bine ca n-o sa-i pot raspunde daca se uita la mine. Am zambit, uitandu-ma la randul meu obsesiv in fata. I-am spus "Nimic, ce sa fie?", uitand pentru o secunda ca e singurul pe care nu pot sa il mint, oricat as vrea. A suras ironic, s-a uitat de data asta fix in ochii mei si mi-a spus pe unul dintre cele mai serioase tonuri pe care le-am auzit vreodata venind de la el: "Andra, te-am sunat la 4 jumate dimineata, intr-o noapte de joi spre vineri, si nici macar nu te-am trezit. Nu dormeai. Nu mi-a trecut prin cap ca o sa cobori, dar ai facut-o. Nu-mi spune ca nu ai nimic". Am amutit. Nu avea rost sa il mint, nu avea rost sa ii spun adevarul, era povestea pe care i-o spusesem de atatea ori, povestea care a incercat sa mi-o scoata din cap de atatea ori. Mi-am lasat capul pe umarul lui, spunand intr-un final "Cand toate se schimba...". Si-a lasat capul peste al meu, si a continuat: "...te schimbi si tu".
Pentru un minut, niciunul dintre noi nu a spus nimic. Nu stiu daca ne-a mai batut inima in timpul ala, sau daca am clipit, stiu doar ca in aceeasi fractiune de secunda, din instinct, amandoi ne-am strans de mana mai puternic. "Atunci", ne-a durut pe amandoi, ne-a lovit pe amandoi. Am preferat sa tacem, pentru ca erau prea multe de spus. Noi ne-am gasit mereu in tacere, povestea si iubirea noastra au fost mereu ingropate intr-o tacere adanca.
La 7 fara 10 minute, m-am dus acasa. Inainte, am sarit in bratele lui ca o copila care isi vede tatal dupa ani buni. Am ramas acolo cateva minute, mi se parea atat de greu sa ii dau drumu. In fond, eram in bratele care nu m-au alungat niciodata, care n-au fost niciodata reci, nici macar "mai reci". L-am pupat pe frunte, eu, de data asta, i-am zambit si mi-am tras mana din mana lui. I-am spus doar "Nu ai idee cat mi-ai lipsit...nu ai idee". S-a ridicat, si-a inchis ochii, si-a sprijinit fruntea de a mea si mi-a spus "Ba am Andra...am."
Stiam ca are...intotdeauna am stiut. M-am prefacut ca nu o fac, doar pentru ca uram sa stiu ca il las sa imi duca lipsa. Dar "mi-a dus-o", si a ramas exact unde l-am lasat. Langa mine, in mine.
M-am intors, cu spatele si am intrat repede in bloc. Am intrat incet in casa, m-am trantit in pat, si am plans. A fost prima oara, dupa foarte mult timp, cand am plans pentru 10 minute, cu zambetul pe buze. Stii ca esti singurul care poate sa faca asta? Stii?...dar cate nu stii, nici azi.


(P.S.: in 27 mai, eram in fata blocului meu, tot noi, cand am hotarat ca "miroase a vara"...sigur ti minte, ne durea fundul pe amandoi de la atata stat pe pietrele alea, pe vremea aia nu aveam banca...)