Nu ai tu idee despre ce scriu eu aici.

Ai plecat acum zece minute si nu pot sa respir. Ce dracului?
Nu mai situ sa fiu fara tine, chiar daca am fost cu tine prea putin. Nu mai stiu sa fiu singura, fara sa imi zambesti, sa ma tii de mana, sau sa ma trezesti dimineata cu o cafea.
Nu mai stiu sa adorm fara sa stai langa mine si sa imi canti la chitara. Trebuie sa ma pupi de doua ori, sa ma stangi tare de mana, iar apoi sa iti simt respiratia pe spatele meu pana adorm...asa ar trebui sa fie mereu, mereu! Nu mai stiu sa ma multumesc doar cu mine, sau cu oricine altcineva, dupa ce te-am avut pe tine...atat de putin, atat de perfect.
Te astept acasa, si am sa raman treaza pana vii acasa.
Sper sa vii la mine, sa adormi langa mine si sa ma pupi pe frunte.
Te astept, sa te am in cel mai modest mod posibil in care te pot avea. Te vreau...iar asta nu mi se intampla tare des.
Simt ca esti al meu, stii?
Asa cum mi-ai spus si tu: "Cineva acolo sus ne-a adus impreuna noaptea asta cu un motiv anume. Esti a mea. Ar fi trebuit sa fi mereu!".
As da orice sa fiu a ta mereu.
Tu esti ala. Baiatu' meu. Sufletul meu pereche. Stiam ca am sa te gasesc, sa stii.
Nu avem timp, dar am sa te tin aproape de mine, cat pot. O sa ma bucur de tine, minune de copil ce esti.
Ce fericita ma faci, oare stii? Mor dupa tine, ma topesc minut dupa minut, doar uitandu-ma la tine. Cum poti sa dormi o noaptea intreaga zambind? Ah, si oare cum pot eu sa te privesc o noapte intreaga?
Cad, cad, cad...si ce bine e!
Copil special, o sa ne gasim intr-o zi din nou. Trebuie sa fiu a ta si trebuie sa fii al meu. Asa spun toate stelele...asa mi-ai spus la patru dimineata. O sa te am. O sa ma ai. Asa trebuie sa fie. Acum stiu.
Hai acasa, ia-ma in brate! Te pastrez! Esti altfel....esti al meu! Stii de cand nu am mai simtit asta? Ar fi trist sa iti spun...

The forever mine, forever yours, forever ours kind of love does not last forever

              

Dragule,
Iti las ultimul bilet inainte sa plec din camera asta pe care eu mereu o numesc "a ta", cand tu imi dai peste mana sugestiv si ma corectezi: "a noastra". Camera asta nu a mai fost a a noastra pentru mult prea mult timp, cum nici tu nu ai fost al meu, si cum, mai mult ca sigur, eu nu am fost a ta.
Azi-noapte nu am putut sa dorm. Am vrut sa te trezesc, sa povestim, sa ne imbatam, sa facem dragoste, sau sa ne uitam la un film prost. Dormeai bustean, si am inteles ca nimic din ce e in mintea mea, nimic din ce ma distruge pe mine, nimic din ce se rupe in doua in inima mea, nu e si in a ta. Am inteles ca nu te durea destul cat sa nu poti dormi, asa ca am trecut si peste noaptea asta singura, ca de fiecare data. Nu te acuz pentru asta, sa nu ma intelegi gresit.
Acum e zece dimineata, si tu ai plecat. Mi-ai lasat o cafea, cu doua lingurite jumatate de zahar, si un sfert din cana e de fapt lapte. E cana mea preferata. Da, ma cunosti, ma cunosti, dar...nu ma mai simti, intelegi? Mi-ai adus lalele ieri, si vad ca azi, inainte sa pleci, le-ai schimbat si apa. Mi-ai lasat si un bilet, asa cum iti las eu unul acum, dar al tau spune simplu "Trezeste-te printeso, te iubesc!". Cu toate astea, eu te las.
Te las si nu am ce sa iti spun. Nu e nicio explicatie pentru cum azi noapte am decis sa ma desprind de jumatatea mea de suflet care a fost de fapt intregul meu, atatia ani. Nu am nicio explicatie pentru cum am obosit de tine si de toata lupta asta care a insemnat noi. M-a durut atat de mult sa te iau pe tine, si pe tine te-a distrus sa ma iei pe mine, si sa formam un "noi" in schimb. Tot ce mi-as dori acum e sa pot sa iti spun in biletul asta ca am reusit. Noi nu am existat. Noi nu am mai existat de mult prea multi ani.
Poti sa ma urasti pentru fiecare cuvant de pe hartia asta nenorocita. Poti sa nu crezi nimic din ceea ce e aici, poti sa intuiesti ca am pe altcineva, sau ca am doar o zi proasta, dar iubitule, nu am o zi proasta. Am, in schimb, o inima proasta, care si-a intins mainile dupa a ta iarna dupa iarna in speranta ca o sa ajunga acolo cumva. Am o inima atat de proasta incat a ascultat de fiecare data cand ii spuneai ca o sa mai fim, intr-o zi. Am asteptat ziua aia o data cu toate noptiile mele albe. Te-am asteptat sa mai fii al meu o data pana cand am uitat cum sa o fac. Azi-noapte am uitat sa te astept, sau sa ma lupt, sau sa te mai vreau.
Poti sa ma urasti pentru ca plec, desi ti-am promis ca nu o voi face, exact asa cum te-am urat si eu cand m-ai lasat si mi-ai spus un "imi pare rau", de parca trei cuvinte soptite, in timp ce te priveam cum coborai pe scarile alea fara ca macar sa te uiti in spate, aveau vreun rost. Cred ca au durut mai mult, ma omora sa stiu ca inca ma iubesti, dar pleci, pentru ca nu mai stii cum sa ma tii. Te-am urat, te-am urat si te-am plans mai mult decat stii, doar ca eu sa fac acelasi lucru dupa ani si ani. Mie nu imi pare rau, in schimb, nu regret nicio secunda faptul ca in zece minute o sa ies din camera asta A TA si nu am sa ma mai intorc. Mi se rupe sufletul, oricum, stiind ca in patru ani, nu am reusit sa facem din astia patru pereti camera noastra.
Stiu totusi, ca intr-o zi o sa vina momentul acela cand nu o sa mai ai energia sa ma urasti, iar atunci ai sa ma ierti, cum te-am iertat eu pe tine, si cum am inceput atunci sa te iubesc mai mult si mai mult. Cand vine ziua aceea, sa nu ma cauti - am relua acelasi film prost, cu un scenariu taiat la mijloc, avand doi actori principali care innebunesc incet, incet iubindu-se, fara sa ajunga de fapt vreodata la iubirea pe care si-o doresc, pentru simplul si stupidul motiv ca au avut un trecut prea intens, "prea" perfect, pentru a mai fi vreodata retrait. Te-as ruga ca atunci cand vine ziua aceea, sa nu pleci la serviciu la noua dimineata, sa iti iei o zi libera, si sa te asezi pe pervazul unde e vaza asta cu lalele acum. Fa-ti un ceai, si uita-te pe fereastra, cateva ore bune. Asta am facut eu in fiecare zi, dupa ce te-am primit inapoi in gandurile mele.
Aminteste-ti, te rog, in ziua aia, cele patruzeci si patru de cafele baute impreuna. Aminteste-ti cele trei mari certuri, cearta in care ai plecat, si cea in care am plecat eu, iar tu ai tipat dupa mine "Tot la mine te intorci!". Aminteste-ti de cele sapte briose care le-am mancat in cincisprezece minute, aminteste-ti sticla aia de Vodka bauta impreuna, cu soarele inca pe cer. Aminteste-ti trei parcuri, un bulevard, si douazeci de minute de tacere, pe care doar noi le-am inteles. Aminteste-ti cele trei sute nouasprezece dimineti care ne-au gasit goi in patul TAU, cele treisprezece apusuri pe care le-am privit mana in mana de pe un deal ciudat care il numeam locul nostru, sau cele cinci rasarituri prinse la Costinesti, intre niste betii puternice si o mahmureala si mai rea. Gandeste-te un moment la alea patruzeci si doua de beri desfacute din ce in mai greu, la cele cinci perechi alte tale de blugi aruncate de mine, la cele sapte camasi ale mele pe care le-ai smuls de pe mine, si la cum tipam la tine "Aia era camasa mea buna!". Aminteste-ti cum mi-ai cumparatu o noua camasa a doua zi, dar ai smuls-o si pe aceea dupa cateva zile.
Aminteste-ti un sarut, te rog, ala de langa casa ta, cand ningea al dracului de tare, iar eu incercam sa ma cert cu tine. Aminteste-ti cand m-ai intrebat daca poti sa ma tii de mana, sau atunci cand te-am vazut plangand. Atunci cand m-ai luat in brate si ti-am spus "Nu mai stiu de ce eram suparata. Nimic nu mai conteaza acum. Te iubesc.". Sa tii minte o noapte ploioasa, trei umbrele, doua rupte, o plimbare lunga, si felul in care tremuram de fiecare data cand te lasam iar in urma. Sa tii minte, te rog, acum cativa ani, cum te-ai urcat intr-o masina, iar eu ma uitam dupa tine din mijlocul unei strazi, adu-ti aminte cum te fixam cu privirea in timp ce zece masini ma claxonau, pentru ca in momentul ala, pe-un sfarsit de vara, am hotarat ca am sa te iubesc toata viata mea.
Sa ma tii minte, chiar daca eu acum te las, pentru ca undeva, intre alti patru pereti pe care ii voi numi camera cuiva, niciodata a mea si a lui, eu inca te voi iubi, si inca voi juca in filmul asta al nostru, dar pe o scena pe care tu nu mai ai ce cauta.
Te iubesc. Te iubesc mult, robotel.

Do you get it now?

Full of nothing.

Incep sa cred ca nu "cresti mare" pana nu intelegi ca partile alea din tine care lipsesc sunt exact cele care sunt acolo prin prezenta stranie si permanenta a altcuiva in sufletul tau. Cred ca incep sa cresc mare, pentru ca imi lipsesti in toate felurile in care cineva poate lipsi altcuiva, si eu inca te simt cum respiri, cum te superi, cum ma ierti, si cum imi trantesti nervos o cafea de impacare pe masa. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tine atat de tare incat as intoarce o lume pe dos pentru inca o cafea trantita pe masa,  dar acum stiu sa traiesc cu asta
Mi-ai lipsit atat de mult timp incat nu mai simt. Prietenii nostri ma intreaba uneori daca ma mai gandesc la tine, si abia atunci o fac, abia atunci imaginea ta imi apare in minte. In rest...esti doar acolo, stii? Esti atat de bine intiparit in tot ce am si tot ce sunt, esti o parte din mine mai mult decat sunt eu. Cateodata parca gandesc prin tine si citesc lumea prin ochii tai reci...as spune ca simt uneori prin sufletul tau, dar sunt sigura ca nici tu nu te simti pe tine insuti atat de intens cum te simt eu.
Cresc in fiecare zi fara tine, si stiu ca lipseste ceva. Ma lupt aici singura, si asta nu ma mai deranjeaza demult, dar uneori sunt constienta, si asta doare mai mult decat pot sa iti spun. Nu ma doare ca nu mai esti cu mine, sau ca esti cu ea, sau ca pe tine nu te doare - nu, ma doare doar sa stiu ca daca ai fi fost aici, eu as fi fost mai mult. E genul de lupta pe care o duc mandra, desi stiu ca nu o pot castiga. Ai vazut partea aia buna, ce e drept. M-ai avut cum nu m-a avut nimeni, si ma innebuneste gandul ca nu mai pot fi persoana aia...nu pentru altii, ci pentru mine...da, sa imi zambesc mie seara inainte de culcare, si sa fiu impacata cu asta. Imi zambesc si acum, dar uneori ma vad ca si cum as tipa disperata in loc sa zambesc cu adevarat. Parca te strig pe tine, sa faci ceva - sa vii, sa pleci - sa ma ajuti, probabil. Oricum, o sa treaca si asta, nu trebuie sa ma salvezi.
Nu mai simt ca nu esti acolo cand ma trezesc, nici sutele de zile care trec pana sa te vad macar o data, intamplator. Nu simt ca nu ma tii de mana sau ca nu ma mai gadili cand ma vezi suparata. Lipsa ta e atat de normala pentru mine incat ma intreb daca ai fost vreodata aici, sau erai doar "in trecere", iar eu te-am facut pur si simplu parte din mine.  Nici nu mai tin minte, ma crezi? Nu stiu daca tu ai vrut vreodata ca eu sa te ador, sau eu am decis sa fac asta.
Ei bine, sunt sigura ca nici tu nu imi mai simti lipsa. Nu am sa mint, stiu ca mi-ai simtit-o. Sunt sigura ca nu intelegi, si nici nu as vrea sa intelegi vreodata. Nu am sa iti spun niciodata lucrurile astea din nou, pentru ca e stupid. E stupid, nu crezi? Imi e rusine uneori cand ma uit la mine si te vad pe tine. Imi e rusine ca numar zi dupa zi, si tu esti acolo, de parca vremea noastra a fost ieri - dar cresc, sa stii ! Cresc, si pe langa rusinea ce o am fata de mine uneori, ma bucur. Nu sunt fericita ca esti acolo, uneori ma distrugi, nu mai pot sa iubesc, sa visez, nu mai pot sa fiu nimic din ce as vrea sa fiu, si stiu ca e doar vina ta, stiu ca doar tu vibrezi acolo in sufletul meu si tragi toate sforile. Nu imi place ca nu am stiut sa iti dau drumul, asta e o prostie. Nu imi place nimic din ce ai facut cu mine, dar ma bucur! Ma bucur doar ca te-am iubit atat de mult. Iti dai seama? Te-am iubit atat de mult incat te simt si azi...nu o parte din tine...te simt o parte din mine, te simt peste tot, si te pastrez! Te-am iubit peste orice limita pe care cineva a impus-o vreodata, te-am iubit atat de mult incat am incercat sa imi explic asta ani intregi, te-am iubit ca o nebuna , probabill...altfel nimic nu are sens. Iti dai seama? Doamne, te-am iubit atat de mult.

Catre voi, de la iubiti, la tarfe.

Mie imi plac oamenii, asta e adevarul. Stiu ca asa, mai nou, e foarte smecher sa nu inghiti oamenii, sa fii mult prea rasarit pentru toti ceilalti. Observ ca se promoveaza treaba asta cu "eu si cu mine", "in lumea mea"...o mare tampenie, zic eu.

Iubesc oamenii, asta e boala mea - si nu m-as "vindeca" pentru nimic in lume. Imi plac oamenii de toate felurile, imi place sa fie acolo, sa tipe, sa planga, sa rada, sa injure, sa fie extrem de fericiti sau sa-si regrete in lacrimi toata viata. Imi place sa ii observ facand oricare dintre toate astea, sa imi vorbeasca, sa se descarce, sa inghita toata linistea care poate fi in jurul unui om. Iubesc orice fel de galagie care porneste din sufletul cuiva, orice fel de energie pe care o emana.
Imi plac oamenii, asa cum sunt ei - imi plac si oamenii prosti, limitati, naivi, genul de oameni care deschid gura, iar tu vrei doar sa fugi. Eu nu vreau niciodata sa fug, vreau sa ii aud, sa ii inteleg pana si prostia aia aberanta din capul lui. Sunt fascinata, efectiv, de cate lucruri poate simti un om, de cat de afectat poate fi in urma unor evenimente, de cum se schimba, si sufera...si apoi uita. Uite asa, intr-o zi, uita.
Imi plac si tarfele, genu' ala de fetite care cred ca in viata asta te trezesti luni, asa, pe la zece, si te gandesti dupa cine alergi saptamana asta - si il alegi, si il iubesti, si e perfect, ca e al tau, ca e a nimanui, ce a al alteia...apoi e luni iar. Te razgandesti, era unu ceva "mai perfect" : si il alegi pe asta nou, si il iubesti...si asa mai departe. Sunt incredibele fetitele astea - sunt atat de pierdute, atat de naive si atat de fragile, inca mie cel putin, mi-e tare drag sa le urmaresc povestea. Mult probabil, doar pentru a vedea transformarea aia si disperarea mentionata mai sus, cand le alege unu', si apoi gasesc una ceva "mai perfecta". Cand ma uit la ele, vad cel mai trist peisaj - poate tocmai deaia imi si ajung la suflet, cumva.
Iubesc toti cei care mi-au fost candva prieteni si mi-au raspuns la telefon la patru dimineata, si am sa-i iubesc pana am sa imbatranesc si am sa fiu senila, pentru ca nu as fi invatat niciodata sa iubesc fara vocile alea care ma tineau candva in picioare. Imi iubesc prietenii care astazi imi spun doar un "buna" pe strada, pentru simplul fapt ca intr-o oarecare vreme, urmau ore intregi dupa un "buna", si alea ma faceau mai...buna.
Imi iubesc toti fostii iubiti, relevanti candva, si nu o sa ma opresc niciodata, pentru ca mi se pare un lucru prea frumos pe care, din cate am inteles, nu multa lume stie sa il faca. I-am iubit mereu si o sa ii iubesc pana o sa ii povestesc fetitei mele, Emma (cam asa e planul) despre ei. I-am urat, bineinteles! Doamne, cat i-am urat!...dar asta nu schimba nimic. Iubesc orice fel de om care a tipat candva la mine din tot sufletul lui, orice om cu care am zambit cand apunea soarele, pe oricine m-a pupat agresiv in mijlocul ploii, oricine s-a trezit dimineata sa ma vada. Iubesc toti ochii ce m-au inspirat candva, toate buzele care mi-au facut serile mai bune, si iubesc sa ii vad oglinditi in alti ochi, si lipite de alte buze, pentru ca acesta e doar un fapt normal, e doar trecerea timpului peste buzele si ochii aia ce erau ai tai.
Iubesc oamenii, si nu stiu daca e bine sau nu. Lumea mereu mi-a spus sa nu o fac - repet, se promoveaza tare mult asta cu fiecare pentru el, nu te baza cu nimeni...si de ce sa mint? Si eu gandesc uneori asa...si de ca sa mintiti? Si voi. Mama e prima care imi spune mereu ca sunt cam proasta, si nu o sa imi iasa nimic vreodata din asta. Mai, naspa. Sunt o iubitoare, asa de felul meu...nu stiu ce o sa imi "iasa din asta", dar pana una alta, o treaba e clara - nu stiu daca are sau nu vreo legatura cu toate astea insirate mai sus, dar...sunt o copilita tare, tare, iubita.

Nimic din ce scriu de obicei aici.

Fara introducere, fara inspiratie, fara nimic dramatic sau dragastos. Nimic din ce scriu de obicei aici. Fara subinteles, fara ironie, fara regrete.

Ei bine azi am gasit pozele cu noi. Le-am sters, le-am pierdut, au aparut, le-am cautat, in fine, le pierdusem urma, pana acum zece minute. Da, azi am gasit primele noastre poze, din prima noastra zi, de atunci, demult.
Mai pe scurt, imi pare bine ca ai existat, si ca te cunosteam eu asa, altfel, prin ochii mei. Imi pare bine ca te-am avut, ca ai fost sau am fost, pana n-ai mai fost sau n-am mai fost, in orice circumstante. Sunt recunoscatoare ca o copila care a crescut pentru fiecare minut din zilele alea cu tine, si le tin minte ca si cum ar fi fost ieri, iar asta e ok. Imi pare bine, ba, ca tresareai la mine in brate candva si ca ma faceai sa rad si cand te uram din tot sufletul meu. Boule.
Tu m-ai invatat sa fiu fericita. "Decat" datorita tie o sa stiu toata viata mea unde sa tintesc atunci cand o sa caut fericirea. Acolo. Acolo sus, acolo e de ajuns, unde m-ai dus. E bine sa stiu asta, si sa nu doara. E ok. Ma bucur ca ne-am iubit, sa stii.
Iti multumesc mult.
Atat, nimic altceva.
Pentru tine, se stie.

Eu niciodata nu o sa am un suflet curat.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima.

As fi vrut ca atunci cand ai plecat, sa te fi dus mult mai departe. As fi vrut sa trantesti mai tare usa aia, sa fi luat cu tine si cutia de sub pat si sa fi stiut ca m-a durut cand ai lasat-o acolo. As fi vrut sa iei toata durerea cu tine, nu ca s-o simti tu, ci ca sa ma protejezi pe mine. As fi vrut sa te duci atat de departe, incat sa nu te mai pot vedea deloc, sa nu mai stiu unde ai ajuns si sa nu imi mai vorbeasca nimeni de tine. Mi-ar fi placut ca dupa ce pleci, sa nu ma mai cunoasca nimeni. M-as fi trezit a doua zi si as fi intalnit oameni frumosi, le-as fi spus ca am ajuns doar azi in lumea asta. Le-as spune ca nu cunosc oamenii sau durerea, ca nu am cazut, si ca nici ei nu trebuie sa o faca. Le-as fi zambit printr-o inima care e inca intreaga, le-as fi spus sa nu se uite la meteo, ca maine e soare, si ca noaptea e intuneric doar daca asa vor ei sa creada. Le-as fi dat curaj sa tipe si sa fuga dupa cele mai tampite vise, iar eu as fi facut acelasi lucru. M-as fi protejat de rau si ura cu o naivitate rara, cu o bunatate care acum nu o mai cunosc. As iubi din tot sufletul meu, marea si cerul, ploaia si strazile, luminile si fiecare stea ! As fi iubit, sunt sigura, orice alt suflet frumos care m-ar fi lasat sa il iubesc.
Sau...poate din contra, as fi vrut sa nu pleci deloc. As fi vrut sa zambesti, sa ma strangi in brate, sa te asezi in patul meu si sa deschizi cutia de sub pat. As fi vrut sa imi iubesti tu sufletul, asa cum e el, sa il fi tinut in palmele tale, ca cel mai fragil lucru pe care l-ai cunoscut vreodata. Ah, ce-as fi vrut sa ma cunosti, sa ma ingrijesti, sa nu ma lasi singura. As fi vrut sa imi spui tu mie ca lumea e buna, sa tip la tine, caci eu nu as fi crezut, si sa ma lasi sa vad ca tu esti lumea mea. As fi vrut sa crezi in mine si in tot ce ti-am spus, si atunci cand nu imi mai stiam vorbele, si atunci cand bausem prea mult vin. As fi vrut sa imi asculti fiecare bataie a inimii, si sa o intelegi, asa cum incercam eu sa le inteleg pe alte tale, in toate noptile nedormite. As fi vrut sa ma invelesti in noaptea aia si sa stingi lumina, dar sa-mi fi spus ca o s-o aprinzi iar, intr-o zi.
Nu stiu cum te-as fi vrut, dar nu te-as fi vrut undeva, acolo. Nu te-as fi vrut uneori, sau in unele feluri, nu as fi vrut o parte din tine, nu as fi vrut zile bune si zile rele, n-as fi vrut amintiri sau un prezent incert. As fi vrut sa fie un drum drept, in jos, in sus...nu stiu cum te-as fi vrut, dar te-as fi vrut intr-o claritate dureroasa pe care doar eu o pot intelege, te-as fi vrut ca adevarul meu absolut, inger, sau demon, cum ai fi fost.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima...iar eu, eu vreau tot ce vor ei dar mai am o dorinta, una atat de arzatoare, incat imi omoara timpul si intelegerea. Eu imi doresc atat de mult un suflet curat. Imi doresc bunatate, frumusete, emotie si o fericire nebuna, o doza de naivitate si un munte de sperante. Imi doresc sa imi rada sufletul cate putin in fiecare zi, si sa ii vindece pe altii. Doamne, cat as vrea un suflet curat, pe care sa nu fi calcat nimeni, care sa nu fie distrus, iar apoi cusut, iar apoi distrus, iar apoi cusut...ci doar intact si capabil de o lume mai buna.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima, si ii urasc ! Ii urasc, pentru ca ei pot avea intr-o zi tot ce isi doresc, din telurile astea banale, pe cand eu...eu niciodata nu o sa am un suflet curat, niciodata ! ("Si ai vrea ca cineva sa simta tot ce simti acum...")

Weak and drunken hearts.

Tot ce avem in viata asta are un sfarsit. Orice tigara fumezi, fie ca te bucuri de fiecare fum, fie ca iti sta in gat, dar te ambitionezi ca prostu', pana la urma tot scrum ajunge. Orice cafea bei, ca esti mahmur, ca esti obosit, ca iubesti cafeaua aia, pur si simplu, pana la urma, pe fundul canii, tot zat e.
E ciudat, nu? Tu stii asta, eu stiu asta, si nici unul din noi nu pare sa inteleaga vreodata cand se intampla, inca o data. Daca maine te vad pe strada, te opresc, si iti spun ca tot ce traiesti tu acum mai frumos, diseara dispare, ma crezi? Nu ma crezi...razi, te uiti lung dupa mine, iti spui ca sunt nebuna...dar stii ca nu am dreptate? N-ai sa stii vreodata. Vezi, spunem ca nimeni nu ne avertizeaza in legatura cu sfarsitul lucrurilor bune din viata noastra - si daca ne-ar avertiza, ce? "Ce-ai frate, eu nu stiu ce am acasa? Imi zici tu mie ..."
Toate se termina si ramane un gol de care nu iti era dor in niciun fel. Cand pierzi, niciodata nu simti ca ti-au ramas toate celalalte - niciodata nu te pune pe picioare faptul ca ai prieteni buni aproape, sau o familie care sa te prinda, sau cineva care te astepta demult. Niciodata nu vedem ce mai avem, ca asa ne e natura asta de rahat: vedem ce-am pierdut si vedem ce-a lasat in urma. Ce sa lase? Multe, prea multe, parca toate care au fost, dar cand te uiti mai bine, nu mai e nimic...si iar iti pierzi mintile.
E asa de normal sa pierzi, ai facut-o de atatea ori. Ai pierdut de fiecare data cand ti s-a spus "Iti promit !", si n-a fost asa. Ai mai pierdut si atunci cand ti s-a zis " Sunt aici !", si n-a fost...sau atunci cand, din contra, ti-a zis " Ma intorc !", si inca te uiti spre usa aia. Cand pierzi asa de mult, iti spui ca nu mai ai nimic, si nici nu mai vrei sa ai. Nu vrei sa mai ai un suflet in maini, pentru ca stii ca nu poti sa il ai cu adevarat fara sa il dai pe al tau...cand pierzi asa de mult, nu mai vrei sa stie nimeni ca macar ai un suflet. Esti rece, distant, tare, esti un jeg de om, si ranesti mult, pentru ca te doare, ca recunosti asta sau nu, si te-ai speriat. Te-ai speriat de tine...e trist, frate.
Pierdem tot, zi de zi. Pierdem fericirea, mesajele de dimineata si cele de noapte buna, florile, biletelele, discutiile interminabile care aveau un sens candva, zambetele, ceaiurile, cafelele si zecile de pizza impartite. Pierdem iubire, vise, putere si orice fel de speranta, pana incet, incet, pierdem tot ce am construit pana atunci.
Pierdeam noptile cu tine, in alcool, tigari, cearceafuri, rasete si multe, multe vise. Asta era tot ce vroiam vreodata sa pierd, dar n-ai inteles...
Cand pierzi tot, si tipi cu o disperare greu de descris, stii ce realizezi? Un singur lucru, unul singur iti trece prin minte, mintea aia care nu iti mai apartine si pe care o renegi acum, pentru ca iar nu si-a facut treaba ! Realizezi ca ti-ai pierdut timpul, stii, asta e tot ce ai facut. Ti-ai pierdut timpul in locul nepotrivit, iar, unde credeai ca e ultima oprire.
Credeai ca e gata ? Credeai ca ti-a ajuns, credeai ca cineva acolo sus s-a gandit la tine, intr-un final? Credeai ca, pana la urma, primesti ce meriti? Oh, Doamne, credeai ca ai ajuns "acasa"?! Deschide-ti ochii si uita-te mai bine - ai pierdut. E gol.
O sa-ti zica toti acum sa zambesti si sa mergi mai departe, si tu fa ca ei, caci spune-mi tu...ce mai ai de pierdut ? Cine, ce iti mai poate lua?

Acum ai inteles ?

Fericirea mea nu statea, in ziua aia, in deciziile tale.
Te supara asta, asa-i? Te plimbai ca un habauc din dreapta in stanga, mormaiai cate ceva, tranteai tot felul de obiecte ce iti stateau in cale si imi aruncai priviri reci...nu, furioase, rele, nu erau doar reci.
Nu prea stiam ce sa iti spun, incercasem sa iti explic de multe ori de ce ma pierzi, dar tu imi raspundeai mereu in graba "Tu nu ma iubesti, nu m-ai iubit". Eu imi lasam capul in jos, iti raspundeam mereu "te-am iubit, te iubesc, intelege". Te strambai si te invarteai prin camera aia goala si rece in continuare. Intr-o zi m-ai facut sa plang, eram obosita, de tine si de zidul tau rece, eram disperata sa imi intelegi iubirea, chiar daca nu mai urma sa ai parte de ea.
Mi-am aprins ultima ta tigara, ceea ce te-a suparat si mai tare. M-am uitat in jos, caci imi pierdusem demult tupeul de a te privi in ochi. Vedeam pe podea iubirea noastra, si ma durea asta. Ti-am spus incet:
"Tu nu o sa mai ai iubirea mea...si daca o s-o mai ai, nu o sa ma mai ai pe mine. Nu stiu sa iti spun de cand, poate de acum, cine stie? de cand ies din camera asta ... poate abia maine dimineata sunt fara tine. Curand, oricum...dar sa stii ca nu te las pentru ca vreau sa te las. Stiu ca nu vrei nici tu. Te iubesc, ma iubesti, dar nu stiu...Uite - tu ma iubesti...rosu ! Prea rosu ! Rosu, cu aminitirea pasiunii care a fost intre noi, cu o dragoste exagerata care nu te lasa sa imi dai drumul, cu spini, cu gelozie, cu intensitatea vremurilor noastre demult apuse. Ma iubesti in trecut, enervant, disperant, obositor, atat de rosu. "
"Si tu? Ma iubeai si tu, asa...rosu, cum spui. Iti simteam bataile inimii chiar si atunci cand ma sunai. Era pasiune acolo, o simteai, eram pasiunea ta ! Sa nu imi spui ca nu a fost asa! Tu cum ma iubesti?"
"Te iubesc in prezent, asa cum suntem azi. Te iubesc...albastru. Pur, senin, libertin, poate pueril...poate preventiv. Te iubesc in libertatea sufletului meu, si al tau. Te iubesc atunci cand te las fara mine si raman fara tine, te iubesc enorm cand rezist sa fiu fara tine. Te iubesc albastru, cum esti cerul meu, stii ? Tot la tine ajung, esti peste tot, tot pe tine te vad cand privesc in sus. Da, te iubesc in viitorul meu, in certitudinea mea, in infinitul ochilor tai. Te iubesc in marea mea, fara limite, fara sa stiu unde esti. Te iubesc altfel, pentru ca stiu. Eu stiu ca noi nu ne vom mai iubi rosu niciodata, ne vom pierde in iubirea ta. Ne putem iubi albastru, in schimb, te-as putea iubi mereu."
M-ai sarutat pentru cateva minute si m-ai strans tare in brate. Nu mi-ai raspuns. Stiam ca nu ai inteles mai nimic din ce am spus, dar ai prins o idee: cumva, te iubeam. Erai fericit in nestiinta ta, si ai iesit din camera, sperand ca intr-o zi o sa intelegi cum sa ma iubesti si tu albastru.
Azi te astept eu, aici, pe scaun. Ai inteles?

Negru.

Eu nu cred in schimbare, stii ?

Eu nu cred ca vin zile mai bune, sincer. Nu cred ca iubesti de doua ori la fel. Nu cred ca razi inca o data cum ai ras in ziua aia, nu cred ca iti sare si a doua oara la fel inima din piept. Nu cred ca iti sclipesc ochii pentru doi oameni intr-o viata. Nu cred ca rasare soarele cand vrei tu, si nici ca te salveaza cineva cand nu te astepti - sau cand te astepti. Nu cred ca iti poti inlocui iubirea. Nu cred in dorinte, nu cred in minuni, nu cred in liniste dupa iubire, nici in cafele facatoare de minuni. Nu cred ca oamenii se refac vreodata in totalitate. Nu cred ca timpul vindeca totul, sau ca lucrurile trec. Nu cred ca noptile o sa fie candva mai scurte, vara mai lunga, sau strada ta mai aproape.

Nu cred ca sunt pesimista, sau masochista, sau nimic de genul asta.
Cred ca lucrurile minunate din viata noastra nu lasa loc de nimic altceva dupa ce se termina si cred ca fericirea e cea mai dureroasa amintire pe care poti sa o ai, exact din momentul in care devine o amintire.. Cred ca daca dupa un an consideri ca traiesti un lucru la fel de minunat ca data trecuta, si simti in toata fiinta ta aceeasi fericire, atunci nu ai trait niciodata ceva cu adevarat minunat, si nici nu ai fost vreodata fericit.
Nu cred, ci stiu, ca am ajuns sa sustin toate astea din simplul motiv ca am trait ce fiecare dintre noi cautam o viata, asa ca sunt o "necredincioasa" cu niciun regret.
Cred, cu tarie, ca intr-o zi o sa imi contrazic fiecare idee de aici - dar nu azi, nici azi.