M'am hotarat sa dispar. Din fata lui, din fata mea, din fata a ceea ce ma urmarea practic in fiecare clipa. M'am hotarat sa intorc spatele unui spate care mi'a fost deja intors. M'am hotarat sa las. Si am lasat. Da, am plecat. Cu pasi mici si nesiguri, dar nu m'am oprit. Era ceva ciudat, ma sfasia ceva, de demnitate si de orice am avut candva in mine. Eram mai goala decat niciodata si mai slaba, nu aveam puterea sa merg la nesfarsit, dar aveam doar incapatanarea sa nu ma opresc. Nu cat timp el e inca acolo, iar eu, ei bine, eu tot acolo, langa el. Nu puteam sa sar la gatul lui, si nici la gatul meu. Nu puteam sa fac nimic. Asa ca am plecat...dar totusi, am intors capul.
Am numit'o prostie,naivitate,lasitate. Nu trebuia sa ma intorc. O data ce te intorci ramai acolo, stii, nu e usor sa pleci din nou. Te tine acolo tot ce a fost mai bun in tine, tot ce ai dat din tine, te tine acolo o parte din tine, cea mai mare parte din tine. Cum ai putea sa te vezi lasata undeva si sa treci mai departe, pentru a doua oara? Cum ai putea sa te abandonezi...iar apoi, cum ai putea sa invinovatesti pe altcineva?
Nu vezi cum nici macar tu nu poti sa te lasi in spate? Nu vezi, cum ai dat tot din tine, si stii ca nu poti sa recuperezi, si totusi, te intorci? Nu vezi ca ti'e dor, asa de dor incat nu mai gandesti logic? Nu vezi ca ai viitorul in fata si il privesti speriata, si totusi incantata, dar preferi sa mergi cu spatele?
Proasto, nu vezi ca nu ii pasa ?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu