Esti tu.

M-ai luat de mana cu o usurinta incredibila. Ai zambit ca un prost, fara sa ai cea mai mica idee ce faci. Ai pus la locul lui un suflet, ai sters un semn de intrebare si ai reusit cumva sa calmezi o furtuna care distrugea absolut tot in mine.
De data asta, te luasem in brate sa imi demonstrez ca inca mai pot s-o fac. Te luasem in brate si pentru ca aveam nevoie de asta, pentru ca nu ai idee cat de dor putea sa imi fie de tine, la fel cum nu ai idee nici cu cata dragoste m-am agatat atunci de gatul tau.
Aveai un ras atat de inocent incat ma speria. Eu am zambit cu toata naivitatea mea, am zambit cu adevarat dupa mult, tare mult timp, lucru care ma speria mult mai tare decat rasul tau, lucru care aproape ca ma durea, dar...nu avea cum sa mai doara, nimic, nu atunci, nu cu tine.
A fost prima noapte cand am adormit mai devreme de 3, stii, cu un zambet ciudat de dulce pe buze, si cu o liniste asurzitoare care se intindea in mine, peste tot, umplea fiecare gol si...ha, cate goluri trebuiau umplute cu linistea aia si cu...tine ?!
Tu stateai rezemat de un lemn ud, suflai constant tot fumul ala din tine spre mine, ca si cum s-ar fi prabusit usor in fata mea tot ce-ai fost si nu mai vrei sa fi. Te uitai in gol, ma tineai lipita de tine si iubirea ta, care fusese, sau inca era, te uitai in ochii mei, in sfarsit, si ma intrebai, asa, pur si simplu, "ce e cu zambetul asta?".
Imi venea sa te lovesc, sa te trantesc, sa te omor, sa iti spun atatea, sa urlu la tine, sa plang, sa te ranesc, sa...sa te distrug, asta imi venea sa fac. In schimb am zambit, m-am intors, te-am sarutat, si n-am scos niciun cuvant.
Ce pizda masii sa fie cu el, copilule? Esti tu, bineinteles ca esti tu, tot tu, da, esti...inca esti tu.