Am sa alerg (pana la sfarsitul lumii) - si atat.

"Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata".

Noi doi nu am fi existat niciodata daca nu am fi alergat, haotic, unul spre altul, unul de altul.

Imi amintesc fiecare seara in care am fugit de tine. La 3 dimineata, prezenta ta devenea un pericol de care nu aveam de gand sa ma aproprii – asa ca fugeam, repede, departe. Nu stiu daca tu faceai acelasi lucru, poate stateai doar pe loc, dar nu as fi crezut vreodata ca o sa ma urmezi. Toate noptile astea sunt amintiri fara nicio valoare acum, oricum, caci tot ce stiu e un inceput - o vineri, o noapte oarecare, cateva pahare baute prea repede, si tu…venind dupa mine, in jur de 3 dimineata, cand eu fugeam, ca intotdeauna.

De atunci, noi doi am inceput sa fugim in toate directile, si chiar daca uneori ne izbeam atat de tare unul de altul incat parea ca dimineata nu o sa ne separe din nou, o facea – si fugeam din nou. 

Am fugit de tine pentru ca m-ai speriat mai tare decat ai sa stii vreodata. Ma simteam ca o copila care se indragosteste la 14 ani si nu intelege ce se intampla. Am simtit lucruri pe care nu le-am simtit niciodata. Ai fost ce nu a fost nimeni. Ai facut ce n-a facut nimeni. M-ai avut cum, crede-ma, nu m-a avut nimeni. Pentru toate astea, eu am stiut sa fac un singur lucru: sa fug, cu fiecare rasarit, si sa sper ca pana la apus, vocea aia din capul meu care striga “o sa-l iubesti, o sa-l iubesti chiar maine dimineata”, o sa taca, iar cu ea, tot ce simteam. Voiam sa fie liniste de fiecare data cand apareai in gandurile mele – in schimb, erau tipete, foc si haos - de fapt, tu erai tipete, foc si haos. Ai fost cel mai frumos haos.

Vocile nu au tacut niciodata, focul nu s-a stins si haosul a ramas o parte esentiala din tot ce suntem noi. Nu am mai fugit – iar a doua zi dimineata, te-am iubit. O data ce am facut-o, am stiut ca tu o sa fugi, am stiut ca tu o sa auzi vocile alea ce nu te lasa sa dormi, am stiut ca o sa te arda focul ala de intrebari fara raspuns. Am stiut ca ma vrei, am stiut cat ma vrei, dar am stiut cat de mult voiai linistea pe care nu ai avut-o. Iar eu…eu nu aveam sa fiu vreodata linistea ta.

Ai fugit, deci, spre linistea ta, unde eu nu eram, si toate vocile au amutit subit. O parte din mine a murit atunci, cu tipetele, focul si haosul de care aparent aveam nevoie mai mult decat stiam. Am ras mult zilele alea, gandindu-ma cat de stupid e totul. Stiam prea bine ca ai sa fugi, si totusi, ma rupeam acum in mii de bucati si ma inecam in ape in care puteam sa jur ca stiu sa inot. Ai murit din mine atunci, cu tot ce aveam eu mai frumos. Te-am plans sute de ore, probabil. M-a durut al dracului de tare.

Noi doi insa nu am fost facuti pentru sprinturi, ci pentru un intreg maraton. Am fugit dupa tine, si te-am prins. Am fugit de langa tine cand vocile alea au inceput sa tipe mai tare ca oricand, si mi-am gasit linistea – o liniste trista, dar sigura. Ai fugit dupa mine, si m-ai prins.

Fuga noastra a durut, a vindecat, a durut din nou, a vindecat…si cu siguranta, a meritat.

Acum insa, sunt sigura ca vreau sa alerg intr-o singura directie. Alerg din ce in ce mai adanc in sufletul tau in fiecare zi, iar pentru prima oara, e bine, e cald, iar haosul nostru isi cauta drumul spre o liniste pe care intr-o zi o sa o avem impreuna. O liniste care o sa urle din cand in cand – caci de, asa suntem noi. Alerg spre tine goala de tot ce am fost candva. Alerg spre tine cu o fericire care s-a nascut din clipele alea in care ma strangeai la pipetul tau de paca ar fi fost ultima data. Alerg spre tine cu entuziasmul unui copil care inca mai crede in Mos-Craciun. Alerg spre tine ca sa imi gasesc cealalta jumatate. Alerg spre tine neincetat, stiu ca nimeni si nimic nu o sa ma opreasca. Stiu ca tu esti linia mea de sosire. Stiu incotro merg – iar daca tu esti la capatul lumii, atunci alerg catre capatul lumii, si am sa ajung! - am sa iti sar in brate, iar tu o sa ma prinzi; dar apoi, apoi nu mai vreau sa alerg niciodata.

Vrei sa ramai cu mine?