Iubirea mea a murit demult, iar alta n-am.

I-am facut-o din nou, astazi, si am promis, AM PROMIS, la naiba, ca nu o mai fac!

Asa ii facea si ea, exact asa. M-am luptat cu timpul, cu durerea lui si cu nervii mei sa il fac bine. Acum, il distrug eu, inca o data, incetul cu incetul. O vad, o simt, o stiu.

Imi stie orice nuanta a privirii, orice curba a zambetului, stie felul in care clipsesc de fiecare data cand il mint. Stie ca pot sa ii sar in brate si sa il sarut minute intregi, fara sa il mai simt. Stie ca atunci cand ii spun "mi-a fost dor de tine!", ma uit prin el mereu. Stie ca pot sa il imbat cu tot cu minciunile mele, stie ca nu mai poate demult sa ma opreasca.

Am fost obsesia lui, demult. Am devenit un fel de tel. Un vis, o sansa, apoi un fapt. A vrut sa se joace cu mine, si asta a facut. Dupa cativa ani de zambete pe sub mustata si numeroase satisfactii care le avea in ceea ce ma privea, dupa atatea seri in care adormea langa mine stiind ca "a castigat inca o data", s-a ars. L-am batut la propriul lui joc, si nu a fost intentia mea sa o fac.

Stie ca am vazut mesajul ala. Stie ca nu aveam telefonul descarcat, stie ca eram acasa cand statea in fata usii mele. Stie ca nu imi scapa nimic, Doamne, ma stie mult prea bine pentru scuzele mele puerile.

Stie ca ma joc eu, de data asta. Pierduta in timp si asteptari, am devenit motivul pentru care tremura cu fiecare pas pe care il fac prin venele lui. Noptile il dor pe el, si diminitile nu il mai caut eu sub cearceaful portocaliu. Cafeaua e insotita de multe tigari si o tacere profunda, o oarecare sila de prezentul asta mizerabil in care am ajuns, si un dor nespus de trecutul ce am ales eu sa il distrug. Niciun zambet, nicio privire, nimic din ce era.

Stie ca o sa sfasii o bucata din el cu fiecare ocazie pe care o am, o sa ii pastrez sufletul, caci l-am vrut prea mult timp, si n-am sa i-l dau inapoi, caci ele, proastele, nu au luptat pentru el, nu il merita. Iar daca o sa-l rup, bucatile o sa ramana ale mele, si stie, bietul meu iubit, stie toate astea, dar ma lasa sa o fac. Da...candva, a facut din mine scrum, aceasta fiind cu totul alta poveste...poate chiar alt roman. Dar eh, daca ar fi fost doar el...

Insa doar el, tot el, vine sambata seara, ma strange de mana, imi sufla suav peste toata durerea adunata timp de inca o saptamana, isi asuma toata ura, si nu pleaca, desi ii spun sa plece.

Pe noi, ei bine pe noi, ne mai tine doar iubirea lui, dureros de sincera si profunda. Eu ma distrug singura, iar pe el il trag dupa mine - el vine, caci mi-a promis ca o va face. Ma distrug, il distrug, din nou, si din nou, si din nou, si nu stiu de ce, nu vreau, nu pot sa ma opresc.

"Iubitul meu, pierdutul meu" stii ca te-as iubi cum o faceam, ti-as mai plange o data in brate, te-as mai strange de mana, m-as mai juca in parul tau, as mai zambi dimineata cand ma trezesc cu capul pe bratul tau, te-as saruta inca o data si te-as mangaia usor pe gat, dar...iubirea mea a murit demult, iar alta n-am, nici pentru tine, nici macar pentru tine...

Cu tot regretul, si o doza mare de dragoste ce-a ars mult timp, dar nu o mai face,
Asta mica.