Un minut, aici, al meu.

Ti-as spune o poveste, dar nu stiu cum sa ti-o spun...gen, era demult, era frig si tremuram ca o copila, nu-mi aduc aminte prea multe, si cand o fac, ma doare fiecare muschi, fiecare os.
Mai stiu unele lucruri, mi-au ramas in minte, pe retina, si Doamne, macar de mi-ar fi iesit din suflet.
Imi aduc aminte cum fuma o tigara tare, dintr-acelea cu filtru portocaliu, strangea de ea, si eu vedeam. Era nervos si agitat, avea sa imi spuna o mie de lucruri si le omora cu o tacere crunta, aceeasi tacere cu care ma omora si pe mine. Se uita fix in ochii mei, ma vedea, imi simtea frica asa cum n-o mai simtise niciodata, ceea ce il facea sa taca in continuare. Nu vroia sa ma raneasca, si eu stiam asta. Ma iubea, copilul asta, ma iubea asa cum stia el, un mod neinteles si inexplicabil, dar o facea, si cateodata, cand il luam in brate si ii zambeam, inca ii sclipeau ochii. Da, ma iubea, dar toata iubirea aia nefireasca, din povesti, NU, nici de acolo...din povestea mea...se dusese de mult timp. Eu o stiam, el o stia, si cineva trebuia sa o spuna...din nou, stiam amandoi ca el o va spune, ca de, eu nu stiam sa dau drumul. Ma uitam in gol, nu vroiam sa imi aduc aminte in timp expresia fetei lui atunci cand ma impingea de langa el, drept pentru care nici nu o stiu. Am simtit un final, asta era tot ce simteam atunci - e cel mai urat sentiment posibil, sa simti un ultim moment, o ultima sansa sa il prind de mana, si nicio alta sansa sa ii spun "Stai". A tacut exact atata timp cat stia ca am sa tac si eu, a stiut cand vroiam sa ii spun cate ceva, nu aveam idee ce vroiam sa ii spun, poate chiar as fi reusit sa scot acel "Stai", dar nu am avut timp. A inceput sa imi spuna, mii de lucruri, milioane de mici treburi care nu am apucat sa le gandesc, intr-un timp atat de scurt, atat de sec, atat de incordat, atat de...trist. El gandea mereu cu cateva minute inainte, stia ca orice as fi spus, el ar fi plecat exact atunci, nicio secunda dup-aia, nicun alt gand, asa ca nu m-a lasat s-o spun, nu s-a lasat sa nu ma asculte. Ma cunostea ca si cum as fi fost copilasul lui, stia cand ma trezeam, stia ca eram cu un zambet larg pe fata cand o faceam, stia ca era vina lui, eh, ce nu stia?! In fine...deci, cineva trebuia sa-mi termine povestea asta care v-o insir aici, cineva trebuia doar sa o spuna.
Ei, si a spus-o intr-un final, cu toata lumea aia care cadea in jurul meu, cu toti norii aia care aparusera de nicaieri, cu mine, care nu mai aveam sa fiu o fata draguta, a lui, care nu stia sa faca rau. Am plecat cum am putut, nu mai stiu cum am facut-o, si mi-am spus "eu asa n-am sa mai iubesc". Pai...nici n-am mai facut-o, as fi nebuna sa o mai fac. Hah, da, vremurile astea de demult, cand era rece, si se intampla toata povestea asta, au fost un apogeu al iubirii mele, mult schimbate de atunci. Eu...eu cat de schimbata sunt de atunci...si cat ranesc, si cat plec, si cat nu mai simt...
S-au dus toate de atunci, in veri trecute prin nopti albe si atatia litri de alcool, in toamne in care il vedeam, in ierni la fel de reci ca atunci, la fel de goale...si mi-a spus ca l-am pierdut, si eu i-am spus ca m-a pierdut. Mi-a spus ca pleaca, si i-am spus ca plec, mi-a spus "niciodata", i-am spus "asa sa fie", nu mi-a spus nimic, si m-am gasit si eu in toata tacerea aia specifica lui...dar e ciudat ca mai tin minte povestea asta.
Ah, si mai ciudat e ca sa face incet frig, cum v-o spun, e frig si gol, si mi-as dori sa nu fie, mi-as dori sa mai fie el aici. Un minut...? L-as vrea un minut, fericit, al meu.