Primele vorbe spuse cu spatele intors.

• Daca n-ai dreptate? Hm? Ce te faci tu atunci? Poate e o greseala, o mare greseala…
• Ei, greseala…nu se mai numeste greseala cand e singura optiune. Asta e. Lucrurile nu raman, eu am inteles, fa si tu un efort. Hai, nu mai tipa…timpul meu, timpul lui, s-au dus dracului.
• Nu te doare?
• Nu. Nu stiu.
• Ma minti.
• Nu mai mint, nu mai simt. Ce sa mai doara, spune-mi tu mie? E obisnuinta, o obisnuinta urata care creste cu greu, asa, in timp…a avut, slava Domnului, atata timp. Ma bucur ca am ajuns aici, in sfarsit.
• Nu fi naiva, niciunul dintre voi nu se multumeste cu o explicatie ca asta…auzi, obisnuinta !
• Nu trebuie sa ma crezi, nici sa ma intelegi. Eu m-am obisnuit cu ideea ca l-am pierdut, demult…hah, de cand il aveam. Ma auzi? Il aveam si nu era al meu…dar eram tare nebuna atunci, si il iubeam cu o dependenta de frumusete, de o fericire disparuta de ceva timp…m-am obisnuit sa-l vad stiind ca m-a iubit, in felul lui pe care il adoram candva, in felul lui pe care nu il mai concep acum. S-a dus, ce sa mai, la alta, niciunde…iar apoi, el e inteligent si tare ca o stanca, stii? El s-a obisnuit…ei bine, nu prea stiu cu ce, caci el nu ma pierduse, Doamne, cat si cum ma avea! S-a obisnuit sa nu mai fiu totusi a lui, probabil.
• Il regreti, PROASTO, il regreti, si ai spus ca n-o s-o faci…te incrunti, si strangi din degete, nu mai imi zambesti cand te intreb de el!
• Ce vrei acum, sa iti rad in fata? Nu il regret, ce fel de fiinta isi regreta iubirea…cresc. Lasa-ma ma sa cresc, fara sa ma distrug, fara nopti albe. Mi-au ajuns, ia mai lasa-ma in pace, tu nu stii cum a fost.
• Stiu. Si el? Cu el ce se intampla?
• El e bine, mereu o sa fie bine. El nu uita, si nu se schimba…el nu cade, si eu stiu asta mai bine ca oricine. E un tip din ala, incredibil, stii? Un Harap-Alb, gen. Se descurca, mai bine decat ai vrea cateodata sa o faca…e de fier, se vindeca, pe dracu`, nici nu se loveste. Iubeste si pleaca, mai iubeste o data, si inca o data, ii e bine iar, zambeste iar. Se regaseste el cumva, nu o sa inteleg niciodata, dar tare as vrea sa fiu macar o data ca el.
• Te descurci? Spune-mi tu, te descurci? Esti tu in stare?
• Ti-am raspuns…obisnuinta. Sunt obisnuita sa ma descurc – o sa-mi beau ceaiu` asta si o sa zambesc. Stiu ca si el face acelasi lucru. Nu te ingrijora degeaba, suflet ciudat ce esti. Eu nu ma ingrijorez, uita-te la mine, sunt bine, o sa mai fiu, nu ma opreste nimic. Imi pare rau ca nu pot sa-ti povestesc astazi despre el, zambind, ca altadata. Dar o s-o fac, ti-o promit. Nu mai doare nimic si vezi si tu, nu curge nicio lacrima…demult nu mai curge, ce sens sa aiba? Mai apasa doar un dor care nu are cum sa nu apese, nu are de ce sa dispara, e un dor frumos, imi place sa il pastrez. Acum o sa ma mai incrunt putin, dar in curnad o sa zambesc din nou cu o amintire cateodata atat de vie incat incep sa tremur, altadata atat de moarta incat ma sperie…ei, de ce sa nu zambesc? Mi-a ramas o parte din zambet, baiatu` asta. Mai sunt putin furioasa, intr-adevar…nu pe el, nicidecum, poate asa, pe…timp? Sau pe ce n-a mers. O sa-mi treaca si asta, tot asa, poate cu iarna, poate nici de data asta. Uite, mai beau un ceai si o sa incep sa-ti mai povestesc, de bine, de mine si de el, cine era pe atunci, de alte vremuri bune. Mai fa-mi unul cu cirese, te rog.

e asa dezordine, ce sa zic? mai bine tac. te las pe tine sa ma intepi cu un ultim ac.