Trebuia sa crestem mari si sa luptam cu toti zmeii din lume...

Nu imi place sa stau la discutii interminabile cu familia. Nu mi'a placut niciodata. Sunt cea mai mica, totul se bazeaza pe mine, toate discutile se invart in jurul meu, toti imi sar in cap dupa care toti spun ca nu judeca, doar dezbat. Ei bine, nu imi place sa "fiu dezbatuta".

Totusi, nu demult a trebuit sa iau parte a mia oara la o discutie de genul asta. Ne'am asezat astfel la masa: eu, si restu' (parinti,bunici,verisori,neamuri de care nici ca am auzit,samd). Si'au pus toti vin, iar in fundal s'au hotarat sa puna Emeric Imre-Nebun de alb, "de dragul tineretii", ziceau ei. Cat m'am rugat de ei sa puna orice alta melodie nu a contat, ei vroiau sa isi aduca aminte de vremuri bune...eu nu.

Niciodata nu sunt atenta la ce spun, de fapt. Nu ripostez pentru ca sunt prea multi, nu imi exprim opinia pentru ca, din nou, sunt prea multi cu aceeasi alta opinie. Asa ca tac, dau din cap sau pur si simplu zambesc frumos ca si cum printr'un mod inexplicabil, sunt de acord cu ei. Dar ma gandesc apoi, ma gandesc unde traiesc eu, si unde traiau ei. Ma gandesc sau incerc sa gasesc vreo explicatie cum ca am trai in aceeasi lume.

Am bunici de saptezeci si ceva de ani care la 18 ani mergeau rar la un film duminica seara, seara, nu noaptea, care se rezumau la o strangere de mana pe strada si la un sarut timid in fata casei, care isi petreceau zilele muncind, care sperau la mai bine, dar nu aveau tupeul sa isi si doreasca, care nu s'au plans, care s'au multumit cu nimic, cu nimicul lor. Sunt oameni care nu cu mult inainte sa se casatoreasca, s'au intrebat cand le'a fugit copilaria.

Am parinti de patruzeci de ani, care intarziau rar acasa, sa mai stea cateva minute in bratele celuilalt, care tarziu au pus primele tigari in gura, care au muncit ca sa stea la facultate si nu le'au venit parintii cu buzunarele pline, care au stat in camin si nu au cerut mai mult, care au plans cand si'au gasit Dacia furata de 7 luni. Sunt oameni care la vreo 20 de ani, s'au trezit adulti.

Oamenii astia sunt cei care se uita la mine cu aceeasi privire goala, care nu inspira nimic si care nu pricep de ce nu mai ies afara cu "copiii din fata blocului". Tata imi spune ca tare mult ar vrea sa mai fiu ca acum "vreo 3 ani". Si il cred, normal ca ar vrea. Acum 3 ani nu m'ai fi vazut niciodata cu vreo sticla in mana, nu m'ai fi surprins cu o tigara la fiecare sfert de ora, nu m'as fi trezit in patul altcuiva cu un umar gol si cu zambetul pe buze, nu ar fi trecut zile intregi in care sa nu stiu sa vorbesc cu cineva decat rastit, nu as umbla in baruri, nu as veni acasa cand se insenineaza, politia nu ar fi avut datele mele, nu as fi pierdut nopti intregi uitandu'ma pe pereti si nevrand sa spun nimanui ce e cu mine, nu as stii ce e aia sa nu iti pese exact de cine ar trebui sa iti pese de cine nu trebuie, nu as fi cazut niciodata,, nu as fi avut prieteni dependenti de heroina, nu as fi stat prin spitale asteptand ca prietenul meu sa'si revina din coma alcoolica, nu m'as fi gandit la modalitati prin care sa fac rost de bani, nu as fi putut spune ca m'am schimbat...as fi fost "copilul lor".

Ma uit la ei si nu spun nimic, fredonez doar cum "il iubesc, cu mila si cu groaza"...din nou. Nu are rost sa pun nicio intrebare retorica...ma gandesc doar ca am 15 ani, 15 ani, si ma intreb...da' copilaria mea..ea unde, si mai ales cand a plecat?