Cum sa iubesti iubirea?

Cum sa spui iubire,nebunie,suferinta si ambitie in acelasi cuvant? Cum sa spui acelasi lucru, de atatea ori? Iubirea e nebunia care o faci atunci cand te zbati si simti cum ti’e greu si cum te trage in jos ceva, ceva mai puternic decat tine si tot ce vei fi vreodata, dar ai ambitia sa reusesti. De ce sa reusesti? Sa fi unul dintre ei. Sa poti sa spui si tu ca ai simtit fericirea, ca te’ai scaldat in ea si ca I’ai simtit surasul. De aceea oamenii sunt nebuni, inconstienti. Cum sa te agiti atat, cum sa lasi totul, si nu totul pana la tine, totul!... chiar si pe tine…ca sa ajungi intr-un punct despre care nu stii nimic, sa iti implinesti o dorinta care nici macar nu stii ca o ai, sa le zambesti cu drag, cu inima rupta, si sa le spui “eu am iubit”, pentru ca asa fac ei. Si vrei, da, vrei sa fi ca ei.

Iar in timp ce tu mergi inainte, esti din ce in ce mai aproape, cat de nebun esti sa nu te intorci la mai bine? Pentru ca, intre timp, vezi si tu ca nu e asa cum ai auzit, e doar o clipa de euforie care se preface ca ascunde multe nopti in care nici nu iti mai amintesti daca inima iti batea. Urasti si respingi tot ce iti amintesti, te respingi pe tine si te doare cand vezi ca fiecare parte din tine s-a nascut in trecut si nu a parasit niciodata timpul acela. Urasti ce te inconjoara si urasti faptul ca te mai inconjoara ceva, iar cand nu te mai inconjoara, urasti sa vezi ce e singuratatea, caci singur esti doar atunci cand ceilalti te pierd, cand te privesc ca si cum ai fost, dar in ochii lor nu mai ai loc, iar in inima lor nici atat. Doar, atunci cand stii ca ai avut si nici nu ai stiut. Urasti de asemenea motivul pentru care ai intrat in jocul asta, acela il urasti cel mai mult. Dar nu il uiti, nu il lasi si daca ai putea, l-ai tine langa tine o viata si inca o clipa. Nici nu te gandesti sa ierti, caci daca ai ierta, ai taia orice suferinta si nu ai mai detine decat putere…dar tu esti mult prea egoist sa accepti ca esti doar puternic, tu vrei sa fi slab dar sa fi trecut prin toate. Asa ca nu, nu ierti, dar invinovatesti si blestemi tot ce te-a facut pe tine, exact ce esti azi. Iar undeva, mult prea adanc sa vezi vreodata, dar la suprafata pentru cei ce ajung sa te cunoasca, iti place ce ai ajuns. Stii ca nu te pune nimeni sa duci ceva ce nu poti. Nu, tu o duci. Cand o sa urasti suferinta, cand o sa vrei sa schimbi viata si clipa, o sa o faci numai prin vointa. Si spui, plangand,urland, parca implorand, da, spui ca vrei. Dar oare, chiar vrei sa iti fie bine si nu poti? Iar daca taci si te gandesti, amutesti si nu mai lasi decat o lacrima sa curga, pentru nimeni si pentru nimic, caci cel ce te-a aruncat in asta esti tu, si tu esti cel ce trece si iese din ea.

Te asezi jos si spui ca nu ai nevoie de nimeni, ca nu ii vrei, ca nu stiu si nu inteleg. Vorbesti de ei, cei pentru care te-ai aruncat aici, cei care ti-au spus ca e frumos. Doar ca tu nu gasesti frumosul, si ai vrea doar sa-i vezi si sa le smulgi fiecare zambet de pe fata, in spreanta ca vei putea sa ti-l atasezi cumva tie. Nu ti-au spus ca frumusetea au simtit-o cu buzele sau poate cu trupul ce le trmura teribil, caci inima nu mai aveau de mult, si nici ca stiau vreun drum spre ea. Iar tu te uiti in jur si vezi ca nu iti dau indicatii, asa ca incerci sa ti de inima ta, ce altceva mai ai?! Apoi te incrunti si te enervezi, caci esti singur. Dar taci inca o data, umilit, pentru ca tu le-ai strigat in fata ca nu ai nevoie de ei, ca nu ii vrei. Asa ca te ridici, si nu intelegi de ce cazi inapoi, dar nu te opresti, te ridici din nou. O faci de cateva sute de ori, iar cand incepi sa faci primii pasi spre prima zi din viata ta, iti dai seama ca ai uitat ceva, acolo jos, cat timp te-ai ascuns de realitatea care te-a macinat. Ti-ai lasat inima, in acelasi loc unde si-au lasat-o toti. Nu esti cu nimic mai presus decat ei, esti inca un suflet care porneste pe un drum pe care au mai fost si altii, dar nu ai vrut sa stii cum e, oricum nu il vedeati cu aceiasi ochi. Esti inca un suflet care nu mai are judecata, caci realitatea nu are de a face cu ea, si nu mai are inima, caci a crezut ca nu pleaca singura daca nu o gonesti tu. Nu mai ai vise,desi aveai candva, dar vremurile alea au trecut parca de atat de mult timp incat nu ti le amintesti, sau nu mai conteaza. Oricum, erau departe fata de ce e acum langa tine, in tine. Mai ai inca speranta, caci asa vezi tu, orice drum cu un sfarsit. De obicei vezi si o lumina la capat, si incerci sa iti spui ca exista o lumina asa ca fugi, fugi de tine, fugi de tot ce ai crezut pana in clipa asta, si te transformi in altcineva. Ei nu te mai cunosc, iar tu te uiti in oglinda si te cauti undeva in spatele imaginii ce o vezi.

Pleci asa, pe acelasi drum, cu o alta imagine, dar acelasi suflet. Te doare sa stii ca te-ai pierdut de tine insuti si ca nu ai fost in stare sa respecti ce ti-ai propus, dar nici macar nu mai ti minte ce ti-ai propus, caci nu poti vorbi despre lucruri care le vei stii abea dupa mult timp. Fugi disperat, si fiecare pas doare, ieri e departe, iar tu sari dintr-o lume in alta. Cu cat fugi mai repede cu atat sangele iti curge mai incet prin vene, si simti cum bataile inimii devin din ce in ce mai rare. Iti formezi involuntar o imagine a mortii si o simti, ii simti rasuflarea, simti singura prezenta care iti accepta si iti devoreaza fiecare pas gresit. Iar cad te atinge, cand inchizi ochii, caci subconstientul iti spune sa inchei totul fara sa vezi exact ce se intampla, ii deschizi totusi, poate din curiozitate, si vezi o lumina. Lumina dupa care ai alergat, lumina aceea. Si intr-o clipa, doar intr-una, simti ceva cu mult mai presus fata de ce ti-au spus ei. Ceva mai mult decat dupa ce ai alergat. E o clipa, una, si inseamna tot, nu se compara cu anii traiti pana acum, de fapt, parca ar fi fost degeaba. Zambesti, iti amintesti ca stii sa faci si asta, si nu petru ca vezi o raza, oricum in tine nu mai intra niciun fel de lumina, nu mai are loc, chiar daca de fapt tot ce te formeaza sunt niste goluri. Zambesti pentru ca realizezi, prin absurd, ca iubesti.

Te trezesti intr-o dimineata si zambesti din nou, de data aceasta fiind ceva normal. E viata ta, din nou, doar ca nimic nu mai e la fel. Iar tu?... tu esti fericit, implinit, si o sa ii spui primului suflet virgin care iti iese in cale ce frumos, ce satisfacator, e sa iubesti. Il privesti cerandu-ti iertare inca de acum, pentru ca stii cat o sa te judece pentru ca tocmai l-ai aruncat unde te-aui aruncat ei pe tine. In cateva clipe, te va uri, mai mult decat mintea ta, care pare sa ti-o fi recapatat, poate sa isi imagineze. Dar el doar zambeste si apleaca usor din cap…te priveste cu niste ochi dulci si inoceti, iar tu vezi in ei nebunie, pe bun drept.