Dupa ani si ani.

Mi-am asternut sufletul in randurile astea de sute de ori...de 173 de ori, mai exact. Am vorbit despre  tata, am vorbit despre o prima iubire in care am investit mult mai mult decat ar fi fost el capabil sa inteleaga la vremea respectiva,despre o a doua mare iubire pentru un mare nesimtit, despre a treia mare iubire, o relatie lunga, frumoasa, dureroasa si tumultoasa,  si despre o iubire de care s-a ales prafu' pentru simplul fapt ca am fost doi prosti. Daca ai fost printre cei ce au urmarit blogul asta (pe vremea lui), s-ar putea sa te intrebi despre ce vorbesc...caci bineinteles, la vremea aceea, totul parea foarte diferit, iar toate aceste iubiri erau centrul universului meu. Ei, si foloseam cu totul alti termeni.

Atunci eram, insa, un copil (batran - prea batran). Am "crescut mare", mi-am deschis ochii, si am putut sa spun clar si raspicat "da-i in pizda masii de prosti si vezi-ti de treaba ta" - eh, mai greu la 16 ani, mai usor la 20.

Apoi nu am mai scris - despre ce sa scriu? A fost asa de liniste...a fost liniste chiar si atunci cand urlam. A fost liniste chiar si atunci cand mi-am pierdut mintile, a fost liniste cand am plecat, cand m-am intors, cand am plecat de tot. A fost liniste cand am inceput totul de la zero, si a fost la fel de liniste cand am cazut mai jos decat as fi crezut ca e posibil. A fost liniste cand am fost atat de obosita inca nu imi mai auzeam propriile ganduri, a fost liniste cand nu aveam nimic de facut si niciun glas in jurul meu.

Am plans cu ura si dor, am plans cu zambete si iubire. Am ajuns intr-un punct din care am crezut ca nu am sa mai misc vreodata, si totusi, am pornit din nou. M-am bucurat atat de mult in ultimii ani, si am lasat in urma atatia oameni dragi. Le-am promis ca "ne vedem curand", dar nu i-am mai vazut vreodata. Mi-a fost asa de dor de mama, de tata, de prieteni, de diverse iubiri, de prostul ala care nu m-a iubit la timp. Apoi mi-a trecut, n-am mai simtit nimic. Au fost apoi nopti in care am golit prea multe sticle de vin, si mi-am amintit din nou - de iubiri, si de prost, si de mama, si de tata, si de prieteni, si de cine si ce am vrut sa fiu, si de tot ce a murit in timp, in mine, langa mine, chiar in fata ochilor mei; am plans mult, mi-a parut rau, si mi-am dorit atat de tare sa ii cuprind, sa le spun ce simt. Nu am putut, asa ca am plans pana am adormit, iar cand m-am trezit...era liniste. Ploua, tuna, lumea (aia mare) mergea inainte cu ale sale; iar in lumea mea, era doar liniste.

Aveam 16 ani cand la fiecare crapatura in suflet,o lume intreaga in mintea mea incepea sa urle, sa ma zgarie, sa ma doara, sa ma zguduie. Eram agresiva si nervoasa, determinata, luptam, scriam...faceam multa galagie, faceam orice pentru a asurzi durerea aia tampita. Am 23 de ani, si e liniste...azi, a fost si ieri, si anul trecut...si tot asa, de un timp incoace; da, chiar si durerea aia care ma taie in doua, pe viu, o face (cand o face) in liniste. Nu lasa urme, nu stie nimeni, iar de multe ori...uit si eu.

Nu am mai scris, nu am stiut ce sa scriu despre...linistea asta.

Acum insa ma gandesc, ce inseamna linistea? Ca am fost niste copii prea tristi? Ca am urlat prea tare, pentru prea mult timp? Ca am obosit? Ca am crescut?

Linistea nu inseamna ca nu mai simtim, nu?