Nu prea am stiut cand vine ziua aia, am uitat ca nu avea cum sa dispara in neant. Cand a fost sa fie, totusi, ai preferat sa nu imi spui "astazi plec", iar eu am preferat sa cred inca putin ca am uitat pur si simplu.
Tin minte ca si cum a fost ieri - cafeaua bauta in liniste, ultimele zambete, fortate mai mult ca niciodata; cum ma tineai strans de mana si iti indesai din cinci in cinci minute biletul de avion mai adanc in buzunar, ca si cum ar fi disparut cu totul, biletul, ziua, plecarea, si as fi ramas eu. Am mancat in oras, ceea ce nu prea faceam in ultimul timp, toate felurile alea despre care vorbeam mereu, dar nu le-am incercat niciodata. Ne opream aproape din pas in pas, ne imbratisam, si ne uitam in toate vitrinele, sa nu uite careva, ceva, orice parte din noi, care ne-a facut intregul vremurilor alea.
Stiu ca ai condus mult in ziua aia, ca ocoleam orice drum pe care il faceam de obicei, ca vizitam tot felul de locuri fara niciun sens si ne bucuram de ele. Conduceai incet, si muzica era data tare, prea tare. Tu zambeai, si cantai din tot sufletul tau, iar pe mine...pe mine ma speriai putin. In scurt timp, te-am sarutat si ti-am pus mana pe picior - apoi am zambit si am cantat si eu din tot sulfetul cu tine, pentru ca realizam ce facem - stii, cum sunt toate pozele alea "do (insert something here) like there's no tomorrow". Stiam ca te durea si pe tine la fel de mult, si stiam ca nu vrei sa vad asta, stiam ce faci, si de ce tipi in loc sa canti, de ce razi din orice, de ce esti altfel azi, de ce te uiti la mine altfel, de ce nu pierzi nimic din tot ce insemna timpul nostru ramas. Stiam tot, si o faceam ca tine, pentru ca daca tot era sa ni se rupa sufletele in doua, macar sa se intample asa - cand eram impreuna, cu zambetul pe buze, cantand ca doi nebuni.
La douasprezece jumatate eram in aeroport. Dupa putin timp, m-ai imbratisat pentru zece minute, m-ai sarutat pentru alte cinci, si mi-ai spus "te iubesc frumoaso. ai grija de tine". Ai facut trei pasi, exact, si te-ai intors: "andra ...sa nu ma uiti." M-a pufnit rasul. Ce prost, ce prost ...
La doua noaptea a decolat avionul. M-a lasat putin inconstienta toata miscarea aia, rotile care s-au dezlipit de pamant, tu care treceai prin portita aia, mana ta care imi arunca un "la revedere", revederea care nu avea sa mai fie, sfarsitul pentru care nu eram nicicum pregatita...m-a lasat goala si putin pe ganduri.
Astazi sunt...goala, si putin pe ganduri. Ma gandesc daca cineva e langa tine in masina acum si canta din tot sufletul ei "it's a quarter after one.. ", dar tu tipi mai tare "NINE !". Ma gandesc daca...ma mai cauti ? Ma gasesti? Mai vii ?
2 comentarii:
Dap, așa e. E foarte plăcut să te bucuri de ultimele momente ca și cum nimic nu s-ar întampla. E frumos fix până în secunda în care îi vezi pentru ultima oară chipul... acela de 'la revedere'. Keep strong Andra. Te pup
Cel mai greu este drumul pana cand acel ”ramas bun” e inteles si de sufletul tau. Zi de zi rememorez momentul in care eu mi l-am luat pe al meu. Si tot nu il interiorizez asa cum trebuie. Pentru ca sunt legaturi pe care inca nu le-am rupt... Ce frumos scrii! Ș)
Trimiteți un comentariu