Si supereroii pleaca (fara vreun rost)

01:22, vroiam sa iti spun ca am obosit de tine.
Noptile nu pot fi mai lungi decat sunt acum, mai mult de atat nu poate sa doara, mai departe nu poti sa pleci, si poate intr-o zi, o sa intelegi, mai mult decat atat nu pot sa te iubesc.
Intotdeauna mi s-a parut ca are un rost, stii? Mi se parea ca o sa duca undeva, poate tu mi-ai dat impresia asta, poate "noi", sau poate mi-am impus-o singura. E prima oara cand simt ca nu are niciun rost, prima oara cand simt ca nu mai am niciun rost.
Am ajuns sa imi beau singura cafeaua in mijlocul noptii, rupandu-ma in doua pentru prima oara, cu adevarat, in 3 luni, simtind pentru prima oara ca te-am pierdut, ca nu ai nevoie de mine sa fi bine, ca pana si supereroii se ridica la un moment dat si pleaca si nu ai ce dracului sa faci in legatura cu asta.
Ma doare ca nu mai esti. Nu pot sa te aduc inapoi. Nu stiu sa te aduc inapoi. Imi pare rau pentru asta, chiar imi pare, dar nu pot fi mai mult decat sunt, stii...?
Mi-am raspuns la toate intrebarile singura, caci tu n-ai facut-o, mi-a ramas una - de ce? Si nu stiu ce sa zic, n-am stiut niciodata. Stiu ca nici tu nu stii, vezi, asta e trist.
Maine o sa fie doar o alta zi, ca si cum noaptea asta n-ar fi existat niciodata- dar e 02:00, am obosit de tine, mi-e frica, si e prima oara cand accept ca ma omoara faptul ca nu te mai am.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare. (Adrian Paunescu – A mea)