luni, 10 ianuarie 2011

MSM8octombrie.


De un timp, nu stiu de ce imi amintesc mereu de ziua aia, doar ziua aia, si e singura amintire care inca ma face sa tremur.
Era un frig incredibil pentru luna respectiva, eu nu ma dusesem la scoala, desi ar fi trebuit sa ma duc, aveam o mie de lucruri de facut in cateva ore, nici cea mai mica idee de unde sa incep, si toata lumea vroia ceva de la mine.
Cedam psihic, mai pe scurt, in curand.
El nu stiu ce facea, avea probabil la fel de multe lucruri de facut, era la fel de agitat si de obosit ca mine, asa ca a reusit linistit sa ma scoata din minti cam toata ziua, sa imi creasca putin pulsul, si sa ma tina intr-un tremurat continuu vreo 10 ore (dar partea cu tremuratul nu a fost niciodata o provocare pentru el, oricum).
Toti tipau la mine si ma aruncau dintr-un loc in altul, era o agitatie continua si parca toata lumea fugea disperata in ziua aia, nu s-a oprit o secunda, sa ma lase sa respir si sa ma calmez. Sandra era la mine si isi incretea parul linistita, eu incercam sa-l indrept, complet nelinistita, din tot playlistul meu incepuse "Freedom", si pe la 6, a aparut si el.
Nu stiu daca atunci inima a inceput sa imi bata in sfarsit normal pentru prima oara in ziua aia, sau chiar atunci a luat-o razna, nu stiu daca am putut sa respir in sfarsit linistita, sau nu am mai putut sa respir deloc. Stiu ca mi-a aparut un zambet ciudat pe buze, cu fericirea din mine incepusem sa ma obisnuiesc, oricum, dar zambetul ala a fost mai mult - mai mult decat oricand altcandva, mai mult decat am crezut ca pot, sau doar mai mult decat am crezut ca poate sa scoata din mine. Dar el stia sa faca din nimic, tot, a stiut mereu.
Pana nu l-am vazut in fata usii mele, nu am crezut nicio clipa ca o sa vina. Nici macar una. Poate eram prea agitata sa mai gandesc logic, dar eram sigura ca el nu o sa fie acolo, atunci, cu mine. I-am sarit in brate si asta e tot ce mai stiu, caci ce s-a intamplat in secundele alea in mine, n-am uitat, doar n-am inteles niciodata. Pot sa spun si acum, dupa luni bune, ca alea 10 secunde, au fost apogeul iubirii mele. De asta sunt sigura.
Il tineam mult prea strans si nu ii dadeam drumul, aveam capul pe umarul lui, asa ca nu vedea detalii cum ar fi daca plang sau rad, nu stiu nici azi ce faceam, tin minte doar ca instinctiv, m-am uitat in sus, desi deasupra noastra era doar un tavan, si i-am spus, fara sa scot totusi vreun sunet, acelui cineva care era acolo sus si facea toate astea pentru mine "Multumesc".

Dupa 3 luni, inca multumesc cuiva acolo sus pentru acel 8 octombrie, pentru ca a fost ziua cand era de ajuns sa il tin de mana, ca sa incapa undeva in mine, cat de mica as fi, toata fericirea si iubirea din lumea asta. Am avut fluturi in stomac. Langa el, am avut fluturi in stomac. Doar eu stiu cat de mult imi lipseste asta.
A doua zi dimineata, ma uitam la el, nu ma miscam ca sa nu il trezesc, si a fost prima oara cand undeva in mintea mea, mi-am dat seama ca este, si o sa ramana intotdeauna "MSM".

E prima amintire care o visez...de o saptamana incoace, in fiecare noapte - iar daca imi poate lipsi ceva mai mult decat fericirea mea de atunci, iubirea aia perfecta, cafeaua aia si ceaiul de mai tarziu, zambetele si bataile usor brutale de dimineata, daca e ceva ce imi poate lipsi mai mult decat toate astea, sau decat el in sine, suntem noi.

6 comentarii:

ADA spunea...

:x scrii foarte frumos :X:X

Alexandra. spunea...

Am trait si eu sentimentele acestea.
Poate sub o alta forma, dar le-am trait.
Cum ma mai agatam de el si il strangeam in brate... Si simteam cum toate problemele dispar, macar pentru cateva clipe.
Credeam ca daca stau pe umarul lui, sunt in siguranta si ca nici macar un uragan n-ar putea sa ma doboare.
Si chiar asa era.

Foarte frumos ai scris!

A N D R A :). spunea...

stiu ce zici :) multumesc.

andraa spunea...

MSM ? :-/

Sunshine spunea...

My special memory?:)

Andra spunea...

my superman :)