...si ramai doar tu.

*De n-ar fi fost ceata, ai fi vazut ca te iubeam
De n-ar fi fost frig, ai fi simtit cum tremuram
De n-ar fi fost ploaia, ai fi stiut ca plangeam
Si-ai mai fi stat...
Dar a fost ceata, frig si ploaie -
Si-ai plecat.*

*Cateodata ma satur, de nopti lungi si reci care nu ma mai lasa demult sa dorm, de priviri pline de un gol imens, aruncate aiurea catre nicaieri, de lacrimi reci fara niciun efect, de suspine care le simt pana in oase. Ma satur de iarna, de cafele fara niciun gust si de dimineti fara culoare. Ma satur de rani adanci care nu mai stiu sa le simt, si de tot sangele lor. Ma satur de milioane de ganduri, ganduri moarte, putrezite, reinviate apoi. Ma satur de tot, dar nu ma satur destul.
*Cateodata se face intuneric, dispar toate, deodata, si ramai doar tu.
*Mi-ai ramas peste tot, si urasc asta, chiar urasc asta, dar mai bine as pierde tot, mai bine m-as pierde si pe mine, decat sa nu (imi) fi ramas. Si te iubesc, te iubesc intr-o lupta prea grea ca sa o port, cu mine, principiile mele, orgoliul meu, cu mine, cea care o stiai si tu mai demult, cu mine cea care eram inainte de tine. Te pierd in mine, si atat, te pierd in ei, dar te intorci. Am plans ca o proasta, am tipat, am fugit, am gresit, am innebunit, candva, cand nu mai erai, am facut toate astea mereu, intr-una, fara sa ma opresc, pana in ziua in care am stiut ca mi-ai ramas. Si te iubesc, iar, cum te-am iubit mereu, te mai iubesc numai cu frica si cu orice altceva am in mine, te iubesc eu, cu mine, cu soarele, zambetele, fericirea de atunci, cu tot, si atat.
*Cateodata mi-e frica, stii? O frica din aia inumana, de tine, de tot ce ti-am spus si de tot ce nu ti-am spus, de tot ce am facut si de tot ce am uitat sa fac, de tot ce stii sa-mi faci, si azi, si maine...de felul ala stupid in care imi alergi prin vene, de tot ce esti, si ca esti tot. Mi-e frica, incredibil de frica, dar nu destul de frica.
*De cand ai plecat tu, din fiecare zi fara tine de care m-am temut intotdeauna, am invavat ca "E in regula sa-ti fie frica - inseamna ca inca mai ai ceva de pierdut".
*Da, mai am, mai am de pierdut lumea, si visele, si amintirile, si fericirea, si sperantele, si iubirea, cafelele noastre si muscaturile de par, le-as pierde pe toate, intelegi? Pe toate, si te-as pastra pe tine. Da, inca TE MAI AM de pierdut, dar n-o sa ma las s-o fac.


asta asa, pentru tine.
*Nu vreau sa vada, pentru ca nu intelege, cum a trecut timpu`, si mie tot nu-mi trece*

Loc liber.

Nu pot sa spun ca o scriu cu ura, nu am timp si nervi de asa ceva. Nu o scriu cu regrete, nu as avea de ce. Nu o scriu cu scarba, mi-as irosi prea multe sentimente pe asta.
Scriu asta cu o dezamagire incredibila, cu un zambet pe buze care cu siguranta nu e zambetul meu, genul de zambet prin care imi spun "proasta esti, copila!". Cert e ca imi pare rau, ca scriu asta, ca nu am zambetul meu pe buze, imi pare rau de multe lucruri acum, prea multe, atat de multe, incat imi pare rau de tine, si tot ce ai fost tu. Stii, cel mai rau imi pare ca mi-a parut rau, ca m-am simtit prost, ca am pierdut cateva nopti bune, cel mai rau imi pare ca am ales sa te cred, in prostia mea.
Dar vezi tu, eu nu imi mai pierd timpul pe astfel de lucruri, nu ma mai doare decat ca m-a durut si poate, intr-adevar, nu meritai, iar pentru mine, nu o sa mai fi niciodata "prin ochii mei", cel care iti spuneam ca esti, cel care erai, intr-adevar, caci eu nu mai am ochi pentru tine. Las si eu o urma in perete, cum ai facut tu in ultimele zile, beau a patra cafea din ultima ora, fumez a opta tigara, trag aer in piept, rup in bucati scrisoarea pe care m-am chinuit sa ti-o scriu azi noapte, scrisoare care poate iti explica tot ce eu n-am stiut sa-ti explic, si las sa imi curga o ultima lacrima pentru tine, desi nu am nici cea mai mica idee de ce o fac. De maine o sa am inca un loc liber in mine, caci iubirea ta nu mi-a lasat niciun gust dulceag dupa ce ai fugit intr-un timp impresionant, trebuie sa recunosc - o sa am un loc liber in mine, caci eu nu mai pastrez locuri pentru cei care nu au pastrat un loc pentru mine.
Sa-ti fie rusine, ba.
*de parca tot ce-a fost frumos, acum e scrum.*

Cand ploua, eu il iubesc oricum.

Cand ploaia din ce in ce mai rece ma loveste, mai puternic astazi decat ieri, maine decat astazi, mai puternic "pentru totdeauna", decat "demult", eu nu fac niciun pas. Nu ma apar, nu fug, nu ma acopar, nici cu durerea lui, nici cu durerea mea, nici cu iarna, nici cu plansetele, regretele, greselile, nici cu soarele demult apus in zilele de vara. Nu ma opresc din fuga mea, cu toate ca e inutila, nu vreau sa ma opresc din a-l iubi prosteste de mult, stupid de sincer. Iubirea mea nu se schimba dupa vreme, ea poate sa arda si acum, ea are o flacara atat de puternica, incat ploaia nimanui nu o stinge, ploaia mea, ploaia lui, ploaia unor cuvinte grele, ca "asa a fost sa fie". Eu il iubesc astazi, cand ma lupt cu tot, sa ajung la soarele plecat atat de departe incat nici nu il mai vad, exact la fel de mult cum o faceam in zilele in care soarele era doar ceva ce puteam tine in palma.
Cand totul cade in jurul meu, iar altii urla cu ura si disperare ca ar fi cazul sa accept ca am cazut si eu de ceva timp, sa raman jos, sa ma opresc din toata furtuna mea si sa tin ochii inchisi, eu raman undeva in picioare, lovita mult prea puternic, fara niciun pic de energie sau optimism, urland la picurii mari ca n-o sa-mi stinga iubirea, n-o sa ma stinga. Raman in picioare si nu mai simt nimic acum, caci genunchii imi tremura de atata timp, pamantul dispare subit de sub mine pentru a mia oara, oameni pleaca zambitori catre fericirea lor, iar eu ma uit obsesiv in fata. In fata, da, doar in fata, nu in spate, iar voi va uitati mirati la mine. Imi pareti atat de prosti, cu fetele voastre contrariate de mine si fiecare pas greoi care il fac, hotarata sa ma uit in fata, si totusi, luptand in continuare pentru un drum care azi nu il mai pot numi decat "trecut". Eu raman in ploaia noastra, nimic nu o sa ma scoata de aici, nimic n-o sa ma opreasca vreodata, nu ma subestimati...eu stiu sa il iubesc si azi, chiar daca razele alea caldute sunt acum la voi, la oricine altcineva inafara de mine, eu stiu sa il iubesc la fel ca atunci, acum, cand ploaia din ce in ce mai rece ma loveste, mai puternic astazi decat ieri, maine decat astazi, mai puternic "pentru totdeauna", decat "demult", eu o sa il iubesc oricum. Plecati si lasati-ma in pace, o sa il iubesc oricum!

(Eu nu stiu ce vedeti voi cand va uitati in viitor...dar eu imi vad trecutul. Eu il vad pe el.)

MSM8octombrie.

De un timp, nu stiu de ce imi amintesc mereu de ziua aia, doar ziua aia, si e singura amintire care inca ma face sa tremur.
Era un frig incredibil pentru luna respectiva, eu nu ma dusesem la scoala, desi ar fi trebuit sa ma duc, aveam o mie de lucruri de facut in cateva ore, nici cea mai mica idee de unde sa incep, si toata lumea vroia ceva de la mine.
Cedam psihic, mai pe scurt, in curand.
El nu stiu ce facea, avea probabil la fel de multe lucruri de facut, era la fel de agitat si de obosit ca mine, asa ca a reusit linistit sa ma scoata din minti cam toata ziua, sa imi creasca putin pulsul, si sa ma tina intr-un tremurat continuu vreo 10 ore (dar partea cu tremuratul nu a fost niciodata o provocare pentru el, oricum).
Toti tipau la mine si ma aruncau dintr-un loc in altul, era o agitatie continua si parca toata lumea fugea disperata in ziua aia, nu s-a oprit o secunda, sa ma lase sa respir si sa ma calmez. Sandra era la mine si isi incretea parul linistita, eu incercam sa-l indrept, complet nelinistita, din tot playlistul meu incepuse "Freedom", si pe la 6, a aparut si el.
Nu stiu daca atunci inima a inceput sa imi bata in sfarsit normal pentru prima oara in ziua aia, sau chiar atunci a luat-o razna, nu stiu daca am putut sa respir in sfarsit linistita, sau nu am mai putut sa respir deloc. Stiu ca mi-a aparut un zambet ciudat pe buze, cu fericirea din mine incepusem sa ma obisnuiesc, oricum, dar zambetul ala a fost mai mult - mai mult decat oricand altcandva, mai mult decat am crezut ca pot, sau doar mai mult decat am crezut ca poate sa scoata din mine. Dar el stia sa faca din nimic, tot, a stiut mereu.
Pana nu l-am vazut in fata usii mele, nu am crezut nicio clipa ca o sa vina. Nici macar una. Poate eram prea agitata sa mai gandesc logic, dar eram sigura ca el nu o sa fie acolo, atunci, cu mine. I-am sarit in brate si asta e tot ce mai stiu, caci ce s-a intamplat in secundele alea in mine, n-am uitat, doar n-am inteles niciodata. Pot sa spun si acum, dupa luni bune, ca alea 10 secunde, au fost apogeul iubirii mele. De asta sunt sigura.
Il tineam mult prea strans si nu ii dadeam drumul, aveam capul pe umarul lui, asa ca nu vedea detalii cum ar fi daca plang sau rad, nu stiu nici azi ce faceam, tin minte doar ca instinctiv, m-am uitat in sus, desi deasupra noastra era doar un tavan, si i-am spus, fara sa scot totusi vreun sunet, acelui cineva care era acolo sus si facea toate astea pentru mine "Multumesc".

Dupa 3 luni, inca multumesc cuiva acolo sus pentru acel 8 octombrie, pentru ca a fost ziua cand era de ajuns sa il tin de mana, ca sa incapa undeva in mine, cat de mica as fi, toata fericirea si iubirea din lumea asta. Am avut fluturi in stomac. Langa el, am avut fluturi in stomac. Doar eu stiu cat de mult imi lipseste asta.
A doua zi dimineata, ma uitam la el, nu ma miscam ca sa nu il trezesc, si a fost prima oara cand undeva in mintea mea, mi-am dat seama ca este, si o sa ramana intotdeauna "MSM".

E prima amintire care o visez...de o saptamana incoace, in fiecare noapte - iar daca imi poate lipsi ceva mai mult decat fericirea mea de atunci, iubirea aia perfecta, cafeaua aia si ceaiul de mai tarziu, zambetele si bataile usor brutale de dimineata, daca e ceva ce imi poate lipsi mai mult decat toate astea, sau decat el in sine, suntem noi.

Si cam asa si cu 2010.

Nu pot sa cred cat de repede a trecut anul asta, cat de plin a fost, cate urme a putut sa lase, genul de urme care o sa le simt si prin 2020 (daca nu ne ia dracu` pe toti in 2012).
Uite ca e in spate totusi, 2010, mult prea iubitul 2010 care a schimbat vieti radical. A ramas in spate cu iubirea mea de primavara, iubirea mea de jumatate de vara, iubirea mea de jumatate de an, cu usi nu doar inchise, ci trantite, si cu altele abea deschise.
A ramas in spate cu date ca 1 ianuarie, 12 martie, 3 iunie, 15-22 iulie ( "a Costinesti to remember"), 22 august, 24 august, 4 septembrie (gen best day ever, sau ceva...), 17 septembrie, 8-9 octombrie, 6 noiembrie, 22 noiembrie, 4 decembrie, 24 decembrie (din "Craciun", "Craciun fericit!"), 29 decembrie, si un 31 decembrie in care am spus "PUNCT SI DE LA CAPAT", trezindu-ma in primele 2 ore ale "noului an" cu mainile in cap, tipand pe scari "SI EU CE DRACULUI FAC ACUM?!".
A ramas cu melodii ca "21 guns", "lucky", "parachute", "sound of missing you", "love is for free", "need you now", "always", "hold my hand" (martie..?), "baby, baby", "de vei pleca" si bineinteles, "supergirl".
A ramas cu versuri ca "you know it`s freedom when bad things feel so damn good", "won`t tell anybody how you turned my world around", "i love her, she loves me too", "i don`t wanna talk about it, how you broke my heart", "no one`s ever gonna love you more than i do", "gotta ask yourself a question, where are you now?", "we gotta fight for this love","iubitule, tu imi dai mult mai mult decat cer","nothing`s gonna change my love for you","you`ll always be a part of me", si bineinteles, "ma uit in oglinda si imi zic ba esti prost? pai cum ai putut ma s-o lasi tu sa plece, cand tu o iubesti, ma, si ea te iubeste?" (ca na, oficial ne mergea bine).
A ramas cu vorbe ca "nu stiu ce o sa ma fac fara tine", "promite-mi ca vii acasa de cate ori am nevoie de tine, da?" (3 iunie), "esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata", "suntem prea frumosi", "forever yours, forever mine, forever ours"si bineinteles, ca in fiecare an, "iti promit ca o sa fie bine". Ca in fiecare an, n-a fost.
A ramas un an care nu se compara cu niciun altul, pentru ca, sa fim seriosi, a fost prima oara cand am vazut luminile de pe mare dublu, prima oara cand m-am trezit efectiv razand, prima oara cand mi s-a spus "tu esti enervant de fericita", a doua oara cand am iubit cu tot ce aveam eu in mine, lucru care il consideram cel putin imposibil, prima oara cand am stat 3 ore in fata unei usi, prima oara cand am spus pe bune "gata cu povestea asta", si asa a ramas, prima oara cand am plans de fericire, prima oara cand lumea putea sa cada in jurul meu si n-as fi observat, si probabil, chiar prima oara cand am fost fericita cu adevarat.
A ramas cu o mie de amintiri si de poze care din cand in cand o sa imi mai aduca un zambet pe buze, sau o sa mai imi smulga cateva lacrimi, dar o sa redea mereu fericirea mea din "vremurile bune".
Anul asta m-am hotarat sa nu mai multumesc tuturor celor care au facut 2010 "an year to remember", dar sunt sigura ca ei stiu foarte bine asta.
M-am hotarat sa las in spate un an intreg, pentru ca probabil m-ar fi omorat incet daca nu as fi facut-o, dar nu exista nici macar o singura secunda care sa o regret, sau sa vreau sa o uit. Stii cum zic, "never to return again, but always in my heart".
And so, goodbye to the best God damn year ever:).