Nopti prea lungi...

In fiecare seara, la fel ca in fiecare dimineata, exista un moment, macar unul, in care inima mi se strange brusc intr-un ghemotoc, in care inghet, oricat de cald ar fi in camera, in care inchid ochii si il vad, asa, cu ochii inchisi, cum pleaca inca o data.

In momentul ala, sunt la fel de singura ca atunci. Noptile sunt exact la fel de reci, si nimic in jurul meu nu pare sa aiba vreun sens. Nu mai am niciun strop de putere, de demnitate sau de orgoliu. Nu mai stiu sa lupt, si uit tot ce am invatat pana acum. Renunt, inainte sa incep din nou. Merg pe exact acelasi drum, la fel de atenta la fiecare groapa, fiecare piatra, parca nu l-am invatat inca. Fiecare lovitura doare la fel de tare, chiar daca e data in acelasi loc, cu aceeasi piatra, cu aceeasi viteza, de multe ori chiar si in acelasi timp...chiar daca e data de acelasi el.

Am obosit ca dracu`. Am obosit sa imi fie frica, am obosit sa retraiesc acelasi nenorocit de moment, de fiecare data cand ma asez si ma ridic din pat. Am obosit sa stiu ca din cand in cand, exista dimineti in care nu mai trebuie sa ma tem ca se va intampla din nou, pentru ca deja se intampla. Am obosit sa ma transform in fiecare zi intr-o fiinta care a iertat, a uitat, a trecut peste si nici nu are in vedere posibiltatea ca ar putea pleca din nou, de fiecare data cand se intoarce. Am obosit sa simt gustul prea amar al noptilor care niciodata, niciodata nu o sa fie macar aproape la fel de calde ca o zi racoroasa de primavara. Am obosit sa ma cert cu mine, pentru noi, dar nici nu ma gandesc sa ma opresc, azi, maine, sau peste inca 3 ani.

Cu siguranta nu am obosit sa il iubesc din tot sufletul meu, si poate cel mai mult ma sperie faptul ca stiu, stiu mai bine decat orice, legat de mine sau de oricine altcineva, ca nu o sa obosesc niciodata. E ca o slujba la care nu iti permiti sa renunti - forever mine, forever yours, forever ours.

Asta e partea din povestea mea care nu o stia nimeni, nici macar eu, si nu stiu de ce a trebuit sa ma ridic din pat la 4 dimineata, si sa o scriu aici, unde o poate vedea oricine. Asta e partea din povestea mea care doare cel mai mult, si de care ma agat cu disperare de mult, prea mult timp. Nu stiu de ce o fac. Nu o sa stiu niciodata. In fond insa, e doar o parte, dintr-o intreaga poveste, pe care astazi am decis sa mi-o spun, daca tot a strans in spate cativa ani, daca tot era inca unul din momentele alea, daca tot nu puteam dormi, din nou...

La dracu`, noptile de vara chiar sunt prea lungi.