Cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata.

Noaptea asta, dupa prea multe episoade lacrimogene, am inceput sa ma gandesc ce s-ar intampla daca intr-o zi, ar pleca in alta tara, pe alt continent, in alta lume, oriunde, in fond...

Ce ar fi daca m-ar suna pur si simplu intr-o dimineata sa imi spuna ca mai am cateva ore sa ajung sa il mai vad o data, pe el, singurul motiv pentru care ma trezesc si ma culc zambind in fiecare zi, nu de saptamani, nu de luni, de ani incoace! Si parca a fost o viata, oricum.

Doamne, incep sa cred ca am luat-o pe aratura urat de tot.

Apoi am inceput sa imi amintesc pe rand, toate "vremurile noastre". Am fost mai mult decat socata cand am realizat cat de mult l-am judecat, cat l-am invinovatit si cate nopti l-am urat, poate pentru simplul fapt ca dintr-un prieten facut pe messenger a devenit sensul vietii mele, inca de atunci.

Intotdeauna mi-a fost frica de el, de felul lui in care ma poate juca, ma poate minti, de tot ce putea sa imi faca, stiind foarte bine ca el imi poate intoarce lumea pe dos. Mai frica mi-a fost totusi de mine, de felul meu de a il ierta, de a uita tot ce nu imi placea sa imi amintesc...mai frica mi-a fost de felul meu absolut nebun de a il iubi intotdeauna, exact asa cum e, din tot sufletul meu. Poate inca mi-e frica, de el, de mine, de noi, dar tot ce am de fapt e acest "noi", si asta nu las pe nimeni sa imi ia.

Nu inteleg de ce m-am straduit de atatea ori sa imi impun unele lucruri - ca gresesc, ca imi repet greselile, ca ma minte, ca sunt o proasta, ca am de pierdut...si in fond, ce aveam de pierdut? Da, am pierdut nopti, zile, si o parte buna din anii astia. A cui e vina? A MEA. DOAR A MEA. Au fost alegerile mele, iar daca altadata nu o fac, recunosc acum - e doar vina mea.

Cum as putea vreodata sa imi impun sa termin deodata ceva inceput acum prea mult timp, cand eu am avut un bat in fund toata ziua doar pentru ca nu a fost aici? O ZI!

Nu o sa ii mai arunc niciodata in cap prostiile mele, noptile mele, visele, si tot ce tine de mine. Mi-a spus de multe ori ca sunt o proasta daca stau si plang dupa el, "eu nu stiu ca tot se intoarce?". Si are dreptate, exact asta sunt. Ba da, stiu ca intoarce.

Am sa renunt la el, la mine, la noi, la tot, intr-un cuvant, pentru ca a ajuns din nou sa fie el - tot, doar in momentul in care o sa stiu ca nu ma mai iubeste. Vezi, de asta nu am renuntat niciodata...de asta sunt sigura ca nu o sa renunt prea curand.

Peste toate, singurul lucru de care il mai acuz, e ca s-a dovedit a fi ce ma temeam demult ca e - cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata.

Inca stau pe ganduri, dar daca mai trece un an, jur, jur ca il declar oficial iubirea vietii mele!

~I can`t turn around and end it, I can`t leave the past behind~

Nopti prea lungi...

In fiecare seara, la fel ca in fiecare dimineata, exista un moment, macar unul, in care inima mi se strange brusc intr-un ghemotoc, in care inghet, oricat de cald ar fi in camera, in care inchid ochii si il vad, asa, cu ochii inchisi, cum pleaca inca o data.

In momentul ala, sunt la fel de singura ca atunci. Noptile sunt exact la fel de reci, si nimic in jurul meu nu pare sa aiba vreun sens. Nu mai am niciun strop de putere, de demnitate sau de orgoliu. Nu mai stiu sa lupt, si uit tot ce am invatat pana acum. Renunt, inainte sa incep din nou. Merg pe exact acelasi drum, la fel de atenta la fiecare groapa, fiecare piatra, parca nu l-am invatat inca. Fiecare lovitura doare la fel de tare, chiar daca e data in acelasi loc, cu aceeasi piatra, cu aceeasi viteza, de multe ori chiar si in acelasi timp...chiar daca e data de acelasi el.

Am obosit ca dracu`. Am obosit sa imi fie frica, am obosit sa retraiesc acelasi nenorocit de moment, de fiecare data cand ma asez si ma ridic din pat. Am obosit sa stiu ca din cand in cand, exista dimineti in care nu mai trebuie sa ma tem ca se va intampla din nou, pentru ca deja se intampla. Am obosit sa ma transform in fiecare zi intr-o fiinta care a iertat, a uitat, a trecut peste si nici nu are in vedere posibiltatea ca ar putea pleca din nou, de fiecare data cand se intoarce. Am obosit sa simt gustul prea amar al noptilor care niciodata, niciodata nu o sa fie macar aproape la fel de calde ca o zi racoroasa de primavara. Am obosit sa ma cert cu mine, pentru noi, dar nici nu ma gandesc sa ma opresc, azi, maine, sau peste inca 3 ani.

Cu siguranta nu am obosit sa il iubesc din tot sufletul meu, si poate cel mai mult ma sperie faptul ca stiu, stiu mai bine decat orice, legat de mine sau de oricine altcineva, ca nu o sa obosesc niciodata. E ca o slujba la care nu iti permiti sa renunti - forever mine, forever yours, forever ours.

Asta e partea din povestea mea care nu o stia nimeni, nici macar eu, si nu stiu de ce a trebuit sa ma ridic din pat la 4 dimineata, si sa o scriu aici, unde o poate vedea oricine. Asta e partea din povestea mea care doare cel mai mult, si de care ma agat cu disperare de mult, prea mult timp. Nu stiu de ce o fac. Nu o sa stiu niciodata. In fond insa, e doar o parte, dintr-o intreaga poveste, pe care astazi am decis sa mi-o spun, daca tot a strans in spate cativa ani, daca tot era inca unul din momentele alea, daca tot nu puteam dormi, din nou...

La dracu`, noptile de vara chiar sunt prea lungi.

He made my years...

Cum dracului pleci din locul in care ai fost intotdeauna?


Asta ma macina de ceva timp. Intentia o am, o am de mult timp. Raman cu intentia, acum si de fiecare alta data cand am avut-o. De plecat, nu plec. Nu stiu de ce nu plec, daca vreau sa plec, daca pot sa plec, nu stiu ce ar fi, cum ar fi, si cel mai rau e ca nu stiu daca ar mai fi ceva...nu din noi, ci din mine si din el.

Daca as pleca azi, nu m-as intoarce maine, nici peste o saptamana, nici peste o luna si nici dupa ce ar trece ani buni, oricat de reci ar fi anii aia...nu m-as intoarce niciodata, intelegi? Eu nu m-am intors niciodata de unde am plecat, si nici n-am s-o fac.

Asa ca nu plec, pur si simplu.

Ma sperie. Adevarul asta e, ma sperie sa ma gandesc ce ar insemna sa se termine efectiv, tot.

Cum, cum sa pleci din locul in care te-ai obisnuit sa fi? Cum sa parasesti bratele in care te-ai intors intotdeauna, care te-au primit intotdeauna? Cum sa nu te mai uiti in singurii ochi care te intimideaza? Cum sa te prefaci ca nu il auzi pe singurul care a ascultat tot ce ai avut de spus, fie ca a durut sau nu? Cum sa nu-l mai iubesti pe singurul care, peste toate, te-a iubit intotdeauna? Cum sa renunti la singurul lucru pentru care ai luptat vreodata cu adevarat? Cum sa stergi cu buretele fiecare lucru intamplat in atata timp, care te-a facut tot ce esti azi? Cum sa il lasi, daca el nu te lasa? Cum sa te prefaci ca nu vezi faptul ca a fost al tau si atunci cand tu nu erai a lui? Cum sa incerci sa crezi toate lurcrurile urate care le-a spus, cand il cunosti prea bine? Cum sa te ascunzi de singurul care te stie cu adevarat? Cum sa pleci, stiind ca el crede ca te vei intoarce, cum a facut el mereu? Cum sa uiti ca ai fost pentru el, candva, "simply the best"? Cum sa il lasi, pur si simplu, pe el, pe care l-ai tinut de mana, care te-a tinut de mana, prin mult prea multe ploi? Cum sa te uiti la el pe strada ca la un prieten, ca la un om pe care il stii din vedere, sau ca la un necuoscut, dupa tot ce a insemnat? Cum, cum ar putea insemna orice altceva inafara de tot, cand asta a fost mereu?


Intr-adevar, am langa mine pe cineva care nu stiu cand si cum, m-a facut sa ma trezesc zambind in fiecare dimineata. Cineva care inseamna mult mai mult decat m-am gandit vreodata ca ar putea insemna. Cineva care ma face fericita, doar pentru ca...inca...e aici, si Doamne, cand nu a fost? Cineva care ma pupa pe frunte. Cineva care stie sa fie tot ce am nevoie, care face cat muuulti altii, care ii acopera pe toti. Cineva, la care gandindu-ma in fiecare seara, ma face sa imi spun "you made my day".

Diferenta e ca gandindu-ma la el, against all odds, he made my years.

Marea Schisma - sau - de la tine, la el.

Adevarul e ca nu am fost niciodata in stare sa renunt la ce vreau, pentru ce am nevoie...


Stiu ca te-am avut, si te pot avea oricand vreau. Stiu ca ai fost al meu, si ai ramas al meu, indiferent de plecarea mea definitiva din viata ta. Stiu ca ma pot intoarce la tine, si la "viata aia buna" a noastra, stiu ca vara asta mi-ar prinde bine o stare de fericire totala, stiu toate lucrurile astea, le stiu foarte bine...

Stiu ca tu ai avut mereu grija de mine. Tu mi-ai adus flori. Tu te-ai trezit la 3, cand s-a oprit centrala, si mi-ai mai adus o patura. Tu mi-ai facut cafea cu 3 lingurite de zahar. Tu te-ai ars cu placa de 5 ori, ca sa imi indrepti parul. Tu mi-ai pus o mie de intrebari stupide la care nu le stiai raspunsul, chiar daca le gaseai pe Google, doar pentru ca vroiai "sa tii minte toata viata ca eu te-am invatat asta". Tu mi-ai trimis o cutie cat mine cu un urs care si azi mi se pare ca se uita altfel la mine decat o facea in "vremurile alea", ale noastre. Tu m-ai trezit la 7 dimineata duminica sa imi spui ca "ninge, si te iubesc". Tu nu intelegeai niciodata de ce am mainile reci, si te chinuiai sa mi le incalzesti. Tu ma duceai acasa, si nu ma lasai sa plec. Tu plangeai cu mine in fata blocului tau "de dor". Tu "nu puteai fara mine". Tu m-ai crescut. Tu m-ai invatat tot ce stiu. Tu mi-ai deschis ochii. Tu ai invatat ca daca ma pupi pe frunte, sunt a ta. Tu aveai tot timpu` o umbrela la tine, sa nu racesc. Tu mi-ai facut ordine in dulap (si asta a fost intr-adevar un act care a dovedit mult, mult curaj). Tu te-ai intors de fiecare data la mine. Tu ai fost acolo cel mai mult. Tu ma iubesti, si stiu asta foarte bine. Tot tu, insa, mi-ai rupt inima cu fiecare ocazie care ai avut-o, intentionat sau nu, ani intregi. "Zi de zi, tu m-ai pierdut".


Vezi tu, el nu e asa. El nu o sa aiba niciodata o umbrela cu el, dar o sa fuga cu mine prin ploaie. El o sa sara intr-o balta si o sa ma ude din cap pana in picioare. El o sa-mi rupa bluza preferata de pe mine. El o sa ma tranteasca de dulap, si nu o sa se gandeasca nici macar o clipa ce vanatai o sa am a doua zi. El o sa-mi spuna lucrurile in fata. El nu o sa ma iubeasca niciodata, dar o sa insemn intotdeauna mai mult decat toate "pizdele futute si lasate" - el nu o sa ma iubeasca niciodata, dar nici nu imi va spune ca ii pare rau ca am intrat in viata lui, cum ai facut tu. El o sa ma traga de par. El o sa ma sarute si daca are gripa. El nu o sa ma sune dupa 5 minute dupa ce pleaca de langa mine, poate doar a doua zi. El nu ma cunoaste, dar crede ca o face. El are un loc in sufletul meu, cum ai si tu, dar el...el nu l-a pierdut niciodata. El nu mi-a rupt inima. El nu mi-a reprosat nimic, si nici nu a avut ocazia. El nu are pretentia sa-mi traiesc viata dupa placul lui. El nu ma intelege niciodata, dar imi da impresia asta. El ma place exact asa cum sunt. El stie ca sunt puternica. El poate si fara mine, dar nu imi da niciun motiv sa il las. El m-a ales pe mine demult, si nu am iesit niciodata din "trend". El are genul de zambet care poate lumina tot orasul. El e singurul care ma face sa am fluturi in stomac. El imi alearga prin vene. El poate nu ma asculta de fiecare data, dar aude tot ce ii spun. El m-a facut sa ma trezesc razand in hohote. El e acolo pentru mine, pentru ca si eu am fost acolo pentru el. El ma pupa pe frunte inaintea ta. El imi spune tot ce gandeste, chiar daca vreau sau nu sa aud. El spune ca ii e dor de mine cand ii e. El m-a facut sa uit de tine. El e tot ce tu nu esti si nu vei fi niciodata.
Doamne, tu...tu nici macar nu stii ca imi plac toate lucrurile astea care el, si doar el, stie sa le faca.

Bineinteles ca inca am nevoie de tine, dar il vreau, si il am, pe el.
Nu mai exista niciun miracol neimplinit pe lista care sa ma aduca inapoi, la tine. "Honey", I`m gone.

Te-am iubit, fraiere!

P.S.: Mai e ceva...tu stii ca vara, el e marea mea...