joi, 30 octombrie 2008
Din prea multa dragoste. Wrong.
Mama incepe sa injure. Mi'a cazut patura de pe mine, si imi e frig. Alarma suna pentru ca am uitat sa o dezactivez. Ce inceput de weekend minunat...
Sambata dimineata eu zambesc, zambesc intotdeauna. Azi nu zambesc, nu imi vine sa zambesc deloc, pentru ca ieri am fost egoista si nesimtita "hard way" si m'am certat cu cei mai buni prieteni. Ieri radeam si azi imi dau seama ca ei sunt cei care ma faceau sa zambesc in fiecare sambata dimineata.
Mama m'a invatat de cand sunt mica sa am grija de lucruri. Nu mi'am pierdut cheile, nu mi'am pierdut in general nimic material, dar nimeni nu te poate invata cum sa nu pierzi persoane. Pot face oricand o lista cu sute de persoane care imi sunt indiferente sau la care nu tin. Dar cum viata asta pe cat e de frumoasa pe atat e de curva, nu te va lasa niciodata sa'i pierzi. Ai sa'ti pierzi cei mai buni prieteni, ai sa'ti pierzi oamenii de care depinzi, ai sa pierzi acei 2-3 oameni pe care nu ai vrea sa'i pierzi niciodata.
Si o sa ramai socat, o sa ramai socat ca "tocmai ei". O sa fie cei care ti'au zis ca nu o sa plece niciodata, o sa fie cei care te'au ridicat cand te'au ingropat toti ceilalti, o sa fie cei care ti'au aratat ca toate au un rost, ca tu ai un rost, ca nu esti inutil. O sa fie cei care atunci cand ai nevoie de cineva o sa iti spuna ca ei au nevoie de tine, si atunci nu o sa mai ai nevoie de nimeni. O sa fie aceea la care nu te vei astepta niciodata.
Stau doua minute in picioare si ma uit in gol. Nu o sa zambesc, nici n'o sa plang, orice as face lucrurile raman la fel. Si poate pentru prima oara, da, stiu ca nu pot schimba nimic. Ma duc la mama. Injura ca s'a spart un pahar. O intreb daca e nervoasa si imi explica cati nervi i'a putut provoca spargerea unui pahar. Ma uit la ea cu ironie, si incep sa ii explic...bine, sa tip...cati nervi imi poate provoca faptul ca idiotii care ma faceau sa zambesc sambatat dimineata nu mai sunt, sau cel putin nu mai sunt pentru mine..sau nu mai sunt eu pentru ei. Se uita la mine ca si cand pare sa si inteleaga ce zic si parca ar si compara situatiile, dar dupa cateva secude imi zice sec: "Si'asa mereu va impacati".
Recunosc, asa e. Dar acum e prima oara cand sunt perfect constienta ca nu mai are legatura cu scuzele, iubirea si impacatu'. Ma iau de ea si ii spun pe un ton de copila nesimtita si nerecunoscatoare ca "Ei bine nu e asa, acum nu e asa, si nu'mi zi tu mie ce fac mereu , mereu era si acum e acum, nu e mereu. Mereu ne impacam, acum nu ne impacam". Se uita la mine si ma intelege enervant de tare, asa ca nu are nicio reactie, ma lasa pana imi revin.Ma face sa ma simt prost, si urasc asta.
Astazi realizez multe. Realizez ca nu exista nicio persoana importanta caruia sa nu ii fi zis macar o data ca "o urasc". realizez ca pe niciuna nu am urat'o vreodata. Realizez ca nu am urat pe nimeni niciodata si pentru asta incep sa ma urasc, pentru ca nu merita sa nu urasti pe nimeni, la naiba, doar toti merita sa'i urasti pentru una sau alta. Realizez ca am spus de sute de ori ca "sunt singura si nu am pe nimeni alaturi" ca o copila mica si proasta care incearca sa intre in spiritul emo si sa faca pe suparata [a nu se intelege ca vroiam sa devin emo, for god sake] . Realizez ca nu am fost in viata mea singura si intotdeauna am avut un "feed back". Realizez ca exista cel putin 5 persoane la care le'am spus ca o sa fie primii pentru mine toata viata mea, si cu niciuna nu am fost in relatii la fel de apropiate mai mult de 2 ani. Realizez ca imi e dor de toate persoanele care au insemnat ceva pentru mine mai devreme sau mai tarziu si de care credeam ca nu o sa imi mai amintesc vreodata. Realizez ca daca tot am 14 ani, as putea sa nu mai dau mereu vina pe altii si sa ma scot. Inca nu realizez unde am gresit, dar macar realizez ca am gresit. Spre deosebire de altii, care nu o sa accepte astfel de lucruri vreodata...
Nu mai e dimineata, dar ma hotarasc sa zambesc. Pentru ca poate ca mereu a fost atunci, si acum e acum, si acum nu ne mai impacam, dar in fond, asta e. Pentru ca oamenii vin in viata ta, devin importanti, prea importanti, devin in scurt timp totul pentru tine, te creeaza parca inca o data, o alta fiinta, perfecta pentru ei si doar pentru ei, te tin cat timp au nevoie, dupa care iti zambesc si te lasa in spate, te omoara, si dupa ceva timp devi din nou persoana care erai inainte...iar ei isi gasesc alta persoana care sa o schimbe, iar altii te gasesc pe tine. Petru ca vin si pleaca, mult prea rar raman. Acum chiar sunt sigura ca ce'a fost a fost, si de data asta "ultima oara" chiar este "ultima oara", si la fel de sigura ca cineva o sa le ia locul.
Dar dupa cateva zile, saptamani, luni, ani... o sa imi amintesc de tine, de voi, drept cei care m'ati facut ce eram atunci, drept "tot"...si poate asa o sa si ramai. Tot, "Din prea multa dragoste".- Da, imi e dor de tine.
[ Listening: Blink 182 - I miss you; Movie on Tv: A lot like love; Mood: :| ]
Ea e Emma.
Ea e persoana aia la care te duci cand ai nevoie de cineva, ceva..E persoana aia la care te gandesti prima oara cand cineva te intreaba cine e cel mai important pentru tine. Ea e singura persoana pentru care poti sa ii lasi pe restu'. Ea e tot, atunci cand nu ai nimic sau cand ai tot oricum. Ea e Emma.
Pe ea o iubesc, indiferent de alte pareri, indiferent de conflicte si alte cele. Pentru ea sunt in stare sa uit de voi toti aia din jurul meu, pentru ea sunt in stare sa uit de mine si principile mele. Ea e singura pe care cateodata o ascult. Pentru ca sunt incapatanata, pentru ca nu imi place sa ascult de altii si pentru ca am un orgoliu incredibil. Ea ma iubeste si eu stiu. Pe ea o ascult pentru ca stiu ca ii pasa. Pe ea o ascult pentru ca e cateodata singura care e acolo cand am nevoie de ea. Ea ma enerveaza, si pe ea ma enervez de zeci de ori. Ea ma face sa'mi treaca si la ea ma intorc mereu.
Ea e narcisista, ea crede ca stie multe, ea se baga singura in multe prostii si n'are nici macar idee cum sa iasa, ea se bazeaza prea mult ca o sa fie bine, ea e la fel de incapatanata ca mine, ea rade si plange, ea nu mai e fata cuminte, ea e schimbata,ea e imperfecta...pe ea o iubesc, pe ea o iubesc cel mai mult, asa cum e, pentru ca, no matter what, ea e a mea.
marți, 28 octombrie 2008
Asta esti tu si asa te iubesc.
Unii o numesc nebunie, altii o numesc descarcare, altii o simpla reactie, eu o numesc "obisnuinta". Da, cad cateodata udeva in mine, pentru ca poate am nevoie, da, tip si admit ca sunt pierduta. Ma ridic apoi ca si cand nimic nu s'ar fi intamplat, a fost o scena, iar eu am toata piesa.
Ma sperii imediat ce se ia curentul si vad o umbra in spatele meu. Raman rigida cateva secunde, iar apoi incep sa rad de cat de naiva pot fi. Ies din casa, in ninsoare, in intuneric, singura, si caut. Mai gasesc o fiinta care e in stare sa iasa afara cu mine, din compasiune, mila, sau poate suntem toti in aceasi oala. Vorbim despre tot felul de lucruri si umblam de pe o strada pe alta, si acum radem fericiti. Aratam tuturor ca stim sa zambim, sa radem si sa nu ne pese...iar ce e in noi, asta stim doar noi. Nu vrem sa stie ei , oricum si ei sunt la fel.
Si ei sunt dezamagiti de ce'au facut ieri. Si lor le e frica de esecul de maine. Nici ei nu stiu ce o sa mai fie azi. Si ei sunt disperati, dar uite rad, toti radem. Si ei regreta, dar au orgoliu. Si lor le e dor, dar se multumesc cu altii, cu cei care le'au ramas. Si ma uit la ei cu putina mila, cand stiu ca nu sunt mai buna ca ei, si ma uit apoi la tine si sunteti la fel.
Si uite'l cum ii spune ca o place, cand iubeste pe altcineva. Si uite cum o ajuta, dar le zice celorlalti despre o alta. Si uite cum se uita la ea, dar nu se desparte de cealalta. Si uite cum o vrea, uite cum tanjeste dupa ea, dar se da doi pasi inapoi si isi intoarce din nou privirea, cu aceeasi figura dezamagita, si ramane la cealalta, pentru ca nu indrazneste sa ceara ce nu poate avea. Si uita'te la tine ce urat il privesti, uite cum iti e scarba de ce face si uita'te cum nu spui nimic, constient fiind ca faci la fel. Si ma privesti din nou, sa fii sigur ca tot la tine ma uit, zambesti si ma prinzi de mana, ma iei si ma bagi iar in jocul ala al tuturor in care stim sa ne prefacem ca suntem bine. Nu mai stim demult sa recunoastem ca nu e bine, si ca de fapt nu stii daca e bine, nu stii nimic din ce e in jurul tau, nici macar nu stii cine esti si ce vor toti de la tine. Dar din cand in cand, atunci cand nu te vad toti aceea cu care te minti singur in fiecare zi, mai cazi si tu. Si atunci iti permiti sa tipi, sa zbieri si sa accepti ca nu ai nimic, ca nu ai avut niciodata sau ai pierdut si te'a durut prea mult. Atunci iti permiti sa fii lacom si sa vrei tot ce nu ai, tot ce vezi doar in filme, sa te tarasti dupa viata perfecta care o vezi la toti si nu o are nimeni, oameni care tanjesc si ei la randul lor dupa viata ta perfecta.
Dar astia suntem, asa facem toti. Si ei, cei care par atat de puternici si nepasatori, si ei sunt singuri, si ei sunt invinsi, si ei realizeaza cateodata. Dar pe tine te vad in fiecare zi, te vad fericit si sigur pe tine, cand stiu, stiu ca nu esti asa. Si de atata timp niciodata nu am auzit'o de la tine. Dar azi, acum, dupa ce ai ras langa mine o noapte intreaga, te'ai asezat pe picioarele mele, te'ai uitat la mine, si ai inceput sa plangi. Nu e un fapt care sa ma bucure, dar nici nu stii cat de mandra ma simt...
[ In memoriam 2 ianuarie 2008. In memoriam of you, of us.]
Dar e ciudat...
Mai deschid din cand in cand un ochi…nu se misca nimic, toate sunt la locul lor si e doar inca o clipa, inca o zi. Dar in dimineata aceasta imi e somn. Nu o sa stau sa observ nimic, am sa ma culc la loc. Dupa cateva minute, sunt deranjata de muzica vecinului meu. Nu o sa afle probabil niciodata la ce sunt bune acele lucruri micute pe cutia carora scrie “casti”. Ma ridic evident ofuscata din pat si cu o greutate neimaginabila simtita in corp, ma tarasc pana in baie, apoi pana in bucatarie, iar apoi spre dulap. Pun ceva pe mine si petrec cateva minute in fata oglinzii, mai putin decat de obicei, acum chiar nu mai conteaza stratul de fond de ten, fardul de pleoape, sau alte minuni de toate culorile care puse in exces, te fac aproape alta persoana. Astazi ma hotarasc sa fiu eu, si sa imi fie lene.
Ies din casa, inca nervoasa pe vecinul meu si extrem de tentata sa ii fac o vizita, dar probabil imi va spune sa poftesc inauntru sa bem o cafea, iar gandul nu ii va sta in niciun caz la dimineata mea de sambata pe care a stricat’o. Decid astfel sa imi iau eu o cafea, la energizante renuntasem de ceva timp, iar azi fiind o zi speciala in care cuvantul zilei ar fii cu siguranta “lene” , ma simteam o doamna. Nearanjata, fara fuste scurte si decolteuri, ma simteam o doamna. O doamna de 14 ani, care bineinteles ca nu bea energizante. Imi infig chestiile acelea micute pe pachetul carora scrie “casti”, iar gandul imi zboara mereu la cum as fi putut dormi acum. Mai devreme sau mai tarziu, o sa ii fac o pereche cadou si vecinului. Si nu am sa poftesc inauntru. Un metal’ist incepe sa imi spuna tot felul de lucruri, nu stiu ce vrea, tipa mult prea tare ca sa inteleg. Am momente in care ma gandesc ca muzica aceasta nu are niciun rost, si ca ar trebui cu siguranta sa dispara din Ipod’ul meu, iar altele in care as sterge orice melodie lenta si fara o chitara si un bass sanatos in fundal. Decid sa nu sterg nimic, dar schimb totusi melodia.
Niciodata nu sunt in stare sa ma imbrac bine cand ies din casa. Imi e frig, imi e foarte frig si m’as intoarce in patul meu, dar ma asteapta o zi lunga, fara Pepsi si tigari, deci trebuie sa ajung cumva pana la magazin. Ma enervez din nou. Si nu pe vecinul meu, chiar ma gandeam ca nu asculta muzica rea deloc. Ma enervez ca astazi se puteau intampla multe. Putea sa fie o dimineata de sambata in mijlocul lui iulie, putea sa fie cald, puteam sa am parul mai blond decat acum, ochii mai albastri, puteam sa cutreier strazile la 9 inca pe lumina, puteam sa iubesc si sa rad fara vreun motiv…si puteam sa dorm pana la 11! Ma enevrez brusc pe timp, pentru ca trece si sta in loc. Ma enervez pe toate lucrurile frumoase care au devenit amintiri. Ma enervez pe 3 fosti prieteni, si pe multi alti fosti buni prieteni. Ma enervez ca o sa ninga si o sa fie zapada peste tot. Da, asta chiar ma enerveaza, urasc zapada. Ma enervez ca ma intalnesc cu un dobitoc pe care nu il vazusem de mult si nici nu imi era dor, care imi zambeste enervant de frumos si imi spune “Ce faci tu perversa?”. Parca ar stii el de nu stiu cat timp daca mai sunt sau nu perversa, de parca ar fi stiut vreodata sau de parca l’ar afecta cu ceva. Oameni care se baga in seama fara rost.
Ajung la magazin si imi cumpar ce aveam nevoie. Ma intorc pe acelasi drum plin de fete cunoscute. Recunosc oameni care acum cativa ani stiau totul despre mine, iar acum poate ne aruncam priviri, si ne doare chiar si sa ne salutam. Dar e normal, acum cativa ani ne adunam in fustite roz sa ne jucam cu noua Barbie originala sau mai tarziu, stateam cu baietasii din cartier si ne adunam sa jucam “adevar sau provocare” sau “fantanita”, ca vezi doamne era singura posibilitate sa il pupi pe baiatu ala care intra in a 4a si dupa care te uiti de mult, si ti’a si zambit odata cand a plecat acasa! Acum ne intalnim in fata magazinului, cu pachete de tigari in mana si cu o bricheta in cealalta. Uite, asa urat ne’am schimbat.
Ajung acasa dupa o ora…drumul dureaza 10 minute. Dar am mers incet, pentru ca eram nervoasa. Trec pe la vecinul meu si il rog sa imi trimita melodiile cu care m’a trezit azi dimineata. Surprinzator, isi cere scuze. Si mai surprinzator, arata bine. Iar cel mai surprinzator a fost ca nu a insistat sa “bem o cafea”. Intru in casa si ma uit pe geam. Acum e soare..bineinteles, mereu e cand vin eu de afara. Imi aprind o tigara si zambesc. Zambesc pentru ca e o zi de sambata, sunt nervoasa, tare nervoasa, si fericita, pentru ca de la un timp, sunt fericita mereu. Ma simt pierduta, putin singura, si implinita..m’am obisnuit asa, si imi place, dar e ciudat…
"Cum schimbi in oameni mari, niste copii.."
Atunci. Spui atunci, si pare de mult. Pare sa fi trecut o vesnicie, pare sa fi trecut o lume peste noi, generatii intregi si atat de mult timp. Si nu pentru ca au trecut de noi mii probleme care ne’au facut sa ni se pare ca timpul trece repede…ci pentru ca ne’am schimbat. Atat de mult incat spui cuvantul “copil”, si te vezi pe tine acum cativa ani, doar cativa, nu multi, o cu totul alta persoana. Esti in fata blocului, si te joci si esti fericit si nu iti pasa. Nu ai tu treaba cu viata si alte lucruri. Ai prieteni langa tine, iar daca te certi, te certi pentru jucaria aia care chiar nu vrei sa i’o dai, dar ti’o ia si parca nu ar fi de ajuns, ti’o si murdareste, sau chiar poate o rupe! Esti imbracat in ce era curat in dulap si a pus mama pe tine, ca a zis ca asa e bine sa te imbraci. Nu ai bani la tine, nu ai ce face cu asa ceva, iar daca ai gasi un milion pe jos, nu ai stii daca sa ii lasi sau sa ii ei, dar probabil i’ai lasa. Bei un pahar de suc acidulat si te simti vinovat si putin speriat la gandul ca ai auzit de atatea ori cum mama zicea ca nu sunt bune si fac rau la stomac. Nici ciocolata nu ar trebui sa mananci prea multa, dar prietenul tau tocmai a adus una afara si nu il poti lasa pur si simplu sa se intoarca cu ea acasa. Veneai seara acasa si daca iti era frica de ceva, era vorba de vreun caine. Nu ai mai prins tu “Noapte buna, copii”, dar cand veneai acasa, te uitai cu siguranta la “Mihaela”. Daca auzeai vreodata de “rupere”, nu putea fi nimic altceva decat un simplu obiect care s’a rupt. Iar daca din greseala, auzeai de sex, te inroseai instantaneu si incepeai sa razi 10 minute bune, pomenind apoi despre incidet cu prietenii, folosind bineinteles “stii tu ce ;))”. Pentru ca erai un copil inocent care nu stia pe ce lume e, dar nimanui nu ii era mila de tine, pentru ca nici nu iti pasa ce se intampla de fapt in jurul tau si toti stiau ca vei afla oricum prea devreme. Si uite ca asa e. Uita’te la tine acum. Esti mereu plecat si daca te intorci acasa, o faci in trecere A devenit un loc unde mananci si dormi, mai stai poate pe nelipsitul Yahoo Messenger, si iar pleci…nu iti mai e frica ca nu faci ce zicea mama, pentru ca probabil mama nici nu s’a gandit nu ca o sa faci asa ceva, ci ca o sa le faci atat de repede. Ai 13 sau ai 17 ani, tot umblii prin cluburi si tot vii beat acasa. Acum nu mai bei suc acidulat, doar daca scrie “Beck’s”, “Heineken” sau asa ceva pe sticla. Dar bei mult sucuri neacidulate..de struguri, de prune..si e incredibil ce fericit esti apoi o seara intreaga. Acum daca auzi de “rupere” m chiar daca e intr’un context cat se poate de apropiat de verbul “a se rupe”, tu o sa te gandesti la betie sau la sex. Nu, nu esti un alcoolic vai de capul tau sau vreun pervers…dar in general, doar la asta te gandesti. Te mai duci si pe la scoala, dar nu mai conteaza prea mult, o sa te agiti cand o sa vina intrarea la liceu sau bacu’, pana atunci ce’ti pasa tie. Acum nu mai mananci nici macar ciocolata, si nici prieteni care sa vina cu ciocolata afara nu mai ai. Se mai intampla totusi, cateodata, si scrie “Black Stone” pe ea. Pacat ca se duce repede, dar continui cu o pastiluta, nu e asta o problema. Prietenul tau nu iti mai rupe nicio jucarie, dar ti’a luat prietena asa ca o sa iasa o mare bataie, chiar daca niciodata nu a fost respectiva mai mult decat o asa numita “pizda”. Acum nu mai ai coarda si papusi sau masinute, dar ai tigari, ai bricheta, ai din cand in cand si o pastila de ecstasy la tine, ai niste vodka pe undeva, si chiar daca inca nu stii cate gauri are o femeie, tu ai prezervative la tine, bineinteles, daca ai destul creier incat sa iti aduci aminte si de astfel de detalii. Acum stii sa minti, si asta nu te deranjeaza pana observi ca te minti de fapt pe tine. Si ai crescut prea repede, si totul se intampla mai devreme, dar faci fata pentru ca asa suntem toti cei din jurul tau, de varste apropiate. Pentru ca trece timpul pentru ca suntem o generatie de testare, si atatea lucruri noi se incearca pe noi. Noi dam cu capul de toate mult mai repede si nu ne perimitem sa nu facem fata, pentru ca nimeni nu te intreaba daca esti in stare sa treci peste sau nu. Pentru ca asta esti tu, asta e viata ta, singura, si trebuie sa treci prin ea, singur pana la urma, caci nimeni nu va fii acolo pentru totdeauna, nimeni. Si ai prieteni langa tine, si ai o familie care inca te sprijina, fie ca meriti sau nu, si te mai ai pe tine insuti, si daca vrei, poti sa fi puternic. Dar te scoli dimineata si te uiti pe geam, si zambesti, ce altceva sa faci? E doar inca o zi, putin mai grea decat cea de ieri, dar mai usoara decat cea de maine, iar asta te linisteste. Si nu regreti cum esti, si iti place viata asta asa cum e, pentru ca e una si in fond, esti fericit. Dar te mai uiti din cand in cand inapoi, si vezi cum erai, si vezi ce puteai fi, si poate ai o urma de regret…dar iti revi, in fond, nu conteaza ce ar fi putut sa fie, conteaza ce e si nu iti pasa ce puteai sa devi…asta esti si asa traiesti, in generatia asta, in lumea asta…azi.