Mi-am asternut sufletul in randurile astea de sute de ori...de 173 de ori, mai exact. Am vorbit despre tata, am vorbit despre o prima iubire in care am investit mult mai mult decat ar fi fost el capabil sa inteleaga la vremea respectiva,despre o a doua mare iubire pentru un mare nesimtit, despre a treia mare iubire, o relatie lunga, frumoasa, dureroasa si tumultoasa, si despre o iubire de care s-a ales prafu' pentru simplul fapt ca am fost doi prosti. Daca ai fost printre cei ce au urmarit blogul asta (pe vremea lui), s-ar putea sa te intrebi despre ce vorbesc...caci bineinteles, la vremea aceea, totul parea foarte diferit, iar toate aceste iubiri erau centrul universului meu. Ei, si foloseam cu totul alti termeni.
Atunci eram, insa, un copil (batran - prea batran). Am "crescut mare", mi-am deschis ochii, si am putut sa spun clar si raspicat "da-i in pizda masii de prosti si vezi-ti de treaba ta" - eh, mai greu la 16 ani, mai usor la 20.
Apoi nu am mai scris - despre ce sa scriu? A fost asa de liniste...a fost liniste chiar si atunci cand urlam. A fost liniste chiar si atunci cand mi-am pierdut mintile, a fost liniste cand am plecat, cand m-am intors, cand am plecat de tot. A fost liniste cand am inceput totul de la zero, si a fost la fel de liniste cand am cazut mai jos decat as fi crezut ca e posibil. A fost liniste cand am fost atat de obosita inca nu imi mai auzeam propriile ganduri, a fost liniste cand nu aveam nimic de facut si niciun glas in jurul meu.
Am plans cu ura si dor, am plans cu zambete si iubire. Am ajuns intr-un punct din care am crezut ca nu am sa mai misc vreodata, si totusi, am pornit din nou. M-am bucurat atat de mult in ultimii ani, si am lasat in urma atatia oameni dragi. Le-am promis ca "ne vedem curand", dar nu i-am mai vazut vreodata. Mi-a fost asa de dor de mama, de tata, de prieteni, de diverse iubiri, de prostul ala care nu m-a iubit la timp. Apoi mi-a trecut, n-am mai simtit nimic. Au fost apoi nopti in care am golit prea multe sticle de vin, si mi-am amintit din nou - de iubiri, si de prost, si de mama, si de tata, si de prieteni, si de cine si ce am vrut sa fiu, si de tot ce a murit in timp, in mine, langa mine, chiar in fata ochilor mei; am plans mult, mi-a parut rau, si mi-am dorit atat de tare sa ii cuprind, sa le spun ce simt. Nu am putut, asa ca am plans pana am adormit, iar cand m-am trezit...era liniste. Ploua, tuna, lumea (aia mare) mergea inainte cu ale sale; iar in lumea mea, era doar liniste.
Aveam 16 ani cand la fiecare crapatura in suflet,o lume intreaga in mintea mea incepea sa urle, sa ma zgarie, sa ma doara, sa ma zguduie. Eram agresiva si nervoasa, determinata, luptam, scriam...faceam multa galagie, faceam orice pentru a asurzi durerea aia tampita. Am 23 de ani, si e liniste...azi, a fost si ieri, si anul trecut...si tot asa, de un timp incoace; da, chiar si durerea aia care ma taie in doua, pe viu, o face (cand o face) in liniste. Nu lasa urme, nu stie nimeni, iar de multe ori...uit si eu.
Nu am mai scris, nu am stiut ce sa scriu despre...linistea asta.
Acum insa ma gandesc, ce inseamna linistea? Ca am fost niste copii prea tristi? Ca am urlat prea tare, pentru prea mult timp? Ca am obosit? Ca am crescut?
Linistea nu inseamna ca nu mai simtim, nu?
sâmbătă, 28 octombrie 2017
Iubirea mea a murit demult, iar alta n-am.
I-am facut-o din nou, astazi, si am promis, AM PROMIS, la naiba, ca nu o mai fac!
Asa ii facea si ea, exact asa. M-am luptat cu timpul, cu durerea lui si cu nervii mei sa il fac bine. Acum, il distrug eu, inca o data, incetul cu incetul. O vad, o simt, o stiu.
Imi stie orice nuanta a privirii, orice curba a zambetului, stie felul in care clipsesc de fiecare data cand il mint. Stie ca pot sa ii sar in brate si sa il sarut minute intregi, fara sa il mai simt. Stie ca atunci cand ii spun "mi-a fost dor de tine!", ma uit prin el mereu. Stie ca pot sa il imbat cu tot cu minciunile mele, stie ca nu mai poate demult sa ma opreasca.
Am fost obsesia lui, demult. Am devenit un fel de tel. Un vis, o sansa, apoi un fapt. A vrut sa se joace cu mine, si asta a facut. Dupa cativa ani de zambete pe sub mustata si numeroase satisfactii care le avea in ceea ce ma privea, dupa atatea seri in care adormea langa mine stiind ca "a castigat inca o data", s-a ars. L-am batut la propriul lui joc, si nu a fost intentia mea sa o fac.
Stie ca am vazut mesajul ala. Stie ca nu aveam telefonul descarcat, stie ca eram acasa cand statea in fata usii mele. Stie ca nu imi scapa nimic, Doamne, ma stie mult prea bine pentru scuzele mele puerile.
Stie ca ma joc eu, de data asta. Pierduta in timp si asteptari, am devenit motivul pentru care tremura cu fiecare pas pe care il fac prin venele lui. Noptile il dor pe el, si diminitile nu il mai caut eu sub cearceaful portocaliu. Cafeaua e insotita de multe tigari si o tacere profunda, o oarecare sila de prezentul asta mizerabil in care am ajuns, si un dor nespus de trecutul ce am ales eu sa il distrug. Niciun zambet, nicio privire, nimic din ce era.
Stie ca o sa sfasii o bucata din el cu fiecare ocazie pe care o am, o sa ii pastrez sufletul, caci l-am vrut prea mult timp, si n-am sa i-l dau inapoi, caci ele, proastele, nu au luptat pentru el, nu il merita. Iar daca o sa-l rup, bucatile o sa ramana ale mele, si stie, bietul meu iubit, stie toate astea, dar ma lasa sa o fac. Da...candva, a facut din mine scrum, aceasta fiind cu totul alta poveste...poate chiar alt roman. Dar eh, daca ar fi fost doar el...
Insa doar el, tot el, vine sambata seara, ma strange de mana, imi sufla suav peste toata durerea adunata timp de inca o saptamana, isi asuma toata ura, si nu pleaca, desi ii spun sa plece.
Pe noi, ei bine pe noi, ne mai tine doar iubirea lui, dureros de sincera si profunda. Eu ma distrug singura, iar pe el il trag dupa mine - el vine, caci mi-a promis ca o va face. Ma distrug, il distrug, din nou, si din nou, si din nou, si nu stiu de ce, nu vreau, nu pot sa ma opresc.
"Iubitul meu, pierdutul meu" stii ca te-as iubi cum o faceam, ti-as mai plange o data in brate, te-as mai strange de mana, m-as mai juca in parul tau, as mai zambi dimineata cand ma trezesc cu capul pe bratul tau, te-as saruta inca o data si te-as mangaia usor pe gat, dar...iubirea mea a murit demult, iar alta n-am, nici pentru tine, nici macar pentru tine...
Cu tot regretul, si o doza mare de dragoste ce-a ars mult timp, dar nu o mai face,
Asta mica.
Asa ii facea si ea, exact asa. M-am luptat cu timpul, cu durerea lui si cu nervii mei sa il fac bine. Acum, il distrug eu, inca o data, incetul cu incetul. O vad, o simt, o stiu.
Imi stie orice nuanta a privirii, orice curba a zambetului, stie felul in care clipsesc de fiecare data cand il mint. Stie ca pot sa ii sar in brate si sa il sarut minute intregi, fara sa il mai simt. Stie ca atunci cand ii spun "mi-a fost dor de tine!", ma uit prin el mereu. Stie ca pot sa il imbat cu tot cu minciunile mele, stie ca nu mai poate demult sa ma opreasca.
Am fost obsesia lui, demult. Am devenit un fel de tel. Un vis, o sansa, apoi un fapt. A vrut sa se joace cu mine, si asta a facut. Dupa cativa ani de zambete pe sub mustata si numeroase satisfactii care le avea in ceea ce ma privea, dupa atatea seri in care adormea langa mine stiind ca "a castigat inca o data", s-a ars. L-am batut la propriul lui joc, si nu a fost intentia mea sa o fac.
Stie ca am vazut mesajul ala. Stie ca nu aveam telefonul descarcat, stie ca eram acasa cand statea in fata usii mele. Stie ca nu imi scapa nimic, Doamne, ma stie mult prea bine pentru scuzele mele puerile.
Stie ca ma joc eu, de data asta. Pierduta in timp si asteptari, am devenit motivul pentru care tremura cu fiecare pas pe care il fac prin venele lui. Noptile il dor pe el, si diminitile nu il mai caut eu sub cearceaful portocaliu. Cafeaua e insotita de multe tigari si o tacere profunda, o oarecare sila de prezentul asta mizerabil in care am ajuns, si un dor nespus de trecutul ce am ales eu sa il distrug. Niciun zambet, nicio privire, nimic din ce era.
Stie ca o sa sfasii o bucata din el cu fiecare ocazie pe care o am, o sa ii pastrez sufletul, caci l-am vrut prea mult timp, si n-am sa i-l dau inapoi, caci ele, proastele, nu au luptat pentru el, nu il merita. Iar daca o sa-l rup, bucatile o sa ramana ale mele, si stie, bietul meu iubit, stie toate astea, dar ma lasa sa o fac. Da...candva, a facut din mine scrum, aceasta fiind cu totul alta poveste...poate chiar alt roman. Dar eh, daca ar fi fost doar el...
Insa doar el, tot el, vine sambata seara, ma strange de mana, imi sufla suav peste toata durerea adunata timp de inca o saptamana, isi asuma toata ura, si nu pleaca, desi ii spun sa plece.
Pe noi, ei bine pe noi, ne mai tine doar iubirea lui, dureros de sincera si profunda. Eu ma distrug singura, iar pe el il trag dupa mine - el vine, caci mi-a promis ca o va face. Ma distrug, il distrug, din nou, si din nou, si din nou, si nu stiu de ce, nu vreau, nu pot sa ma opresc.
"Iubitul meu, pierdutul meu" stii ca te-as iubi cum o faceam, ti-as mai plange o data in brate, te-as mai strange de mana, m-as mai juca in parul tau, as mai zambi dimineata cand ma trezesc cu capul pe bratul tau, te-as saruta inca o data si te-as mangaia usor pe gat, dar...iubirea mea a murit demult, iar alta n-am, nici pentru tine, nici macar pentru tine...
Cu tot regretul, si o doza mare de dragoste ce-a ars mult timp, dar nu o mai face,
Asta mica.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)