Catre voi, de la iubiti, la tarfe.

Mie imi plac oamenii, asta e adevarul. Stiu ca asa, mai nou, e foarte smecher sa nu inghiti oamenii, sa fii mult prea rasarit pentru toti ceilalti. Observ ca se promoveaza treaba asta cu "eu si cu mine", "in lumea mea"...o mare tampenie, zic eu.

Iubesc oamenii, asta e boala mea - si nu m-as "vindeca" pentru nimic in lume. Imi plac oamenii de toate felurile, imi place sa fie acolo, sa tipe, sa planga, sa rada, sa injure, sa fie extrem de fericiti sau sa-si regrete in lacrimi toata viata. Imi place sa ii observ facand oricare dintre toate astea, sa imi vorbeasca, sa se descarce, sa inghita toata linistea care poate fi in jurul unui om. Iubesc orice fel de galagie care porneste din sufletul cuiva, orice fel de energie pe care o emana.
Imi plac oamenii, asa cum sunt ei - imi plac si oamenii prosti, limitati, naivi, genul de oameni care deschid gura, iar tu vrei doar sa fugi. Eu nu vreau niciodata sa fug, vreau sa ii aud, sa ii inteleg pana si prostia aia aberanta din capul lui. Sunt fascinata, efectiv, de cate lucruri poate simti un om, de cat de afectat poate fi in urma unor evenimente, de cum se schimba, si sufera...si apoi uita. Uite asa, intr-o zi, uita.
Imi plac si tarfele, genu' ala de fetite care cred ca in viata asta te trezesti luni, asa, pe la zece, si te gandesti dupa cine alergi saptamana asta - si il alegi, si il iubesti, si e perfect, ca e al tau, ca e a nimanui, ce a al alteia...apoi e luni iar. Te razgandesti, era unu ceva "mai perfect" : si il alegi pe asta nou, si il iubesti...si asa mai departe. Sunt incredibele fetitele astea - sunt atat de pierdute, atat de naive si atat de fragile, inca mie cel putin, mi-e tare drag sa le urmaresc povestea. Mult probabil, doar pentru a vedea transformarea aia si disperarea mentionata mai sus, cand le alege unu', si apoi gasesc una ceva "mai perfecta". Cand ma uit la ele, vad cel mai trist peisaj - poate tocmai deaia imi si ajung la suflet, cumva.
Iubesc toti cei care mi-au fost candva prieteni si mi-au raspuns la telefon la patru dimineata, si am sa-i iubesc pana am sa imbatranesc si am sa fiu senila, pentru ca nu as fi invatat niciodata sa iubesc fara vocile alea care ma tineau candva in picioare. Imi iubesc prietenii care astazi imi spun doar un "buna" pe strada, pentru simplul fapt ca intr-o oarecare vreme, urmau ore intregi dupa un "buna", si alea ma faceau mai...buna.
Imi iubesc toti fostii iubiti, relevanti candva, si nu o sa ma opresc niciodata, pentru ca mi se pare un lucru prea frumos pe care, din cate am inteles, nu multa lume stie sa il faca. I-am iubit mereu si o sa ii iubesc pana o sa ii povestesc fetitei mele, Emma (cam asa e planul) despre ei. I-am urat, bineinteles! Doamne, cat i-am urat!...dar asta nu schimba nimic. Iubesc orice fel de om care a tipat candva la mine din tot sufletul lui, orice om cu care am zambit cand apunea soarele, pe oricine m-a pupat agresiv in mijlocul ploii, oricine s-a trezit dimineata sa ma vada. Iubesc toti ochii ce m-au inspirat candva, toate buzele care mi-au facut serile mai bune, si iubesc sa ii vad oglinditi in alti ochi, si lipite de alte buze, pentru ca acesta e doar un fapt normal, e doar trecerea timpului peste buzele si ochii aia ce erau ai tai.
Iubesc oamenii, si nu stiu daca e bine sau nu. Lumea mereu mi-a spus sa nu o fac - repet, se promoveaza tare mult asta cu fiecare pentru el, nu te baza cu nimeni...si de ce sa mint? Si eu gandesc uneori asa...si de ca sa mintiti? Si voi. Mama e prima care imi spune mereu ca sunt cam proasta, si nu o sa imi iasa nimic vreodata din asta. Mai, naspa. Sunt o iubitoare, asa de felul meu...nu stiu ce o sa imi "iasa din asta", dar pana una alta, o treaba e clara - nu stiu daca are sau nu vreo legatura cu toate astea insirate mai sus, dar...sunt o copilita tare, tare, iubita.