Iubitule, tu-mi dai mult mai mult decat cer .

Iubitule?
Ramai te rog acolo. Nu te misca, nu te ridica, te rog, nu pleca nici macar un centimetru mai departe. Imi place sa te vad...de fapt, probabil imi place sa te stiu, acolo, in patul meu, cu un zambet care iti acopera toata fata , uitandu-te la mine, ca si cum...nu stiu, ca si cum as fi ceva care te completeaza, ceva bun in viata ta, ceva ce nu ai mai avut.
Stau rezemata de pervaz, mai mult dezbraacata decat imbracata, si nu e niciun sentiment ciudat in asta, nu cu tine - sunt ciufulita si abia m-am trezit, dar nu mi-ar putea pasa mai putin de lucrurile astea -fumez o tigara si te fixez din priviri, ma uit la tine, si vad cate nu am vazut. Ma bucur totusi, si vin sa te iau in brate, mandra de mine, caci macar le vad acum.
Da, mi-a luat mult timp sa stiu ca te am - si mai mult timp sa stiu ce am. A trebuit sa vad o mie de poze din alea de Tumblr, share-uite de tot felul de fete de 11-12 ani care isi asteapta printul. A trebuit apoi sa aud atatea povesti si atatea "Doamne, cat as vrea pe cineva care [...]!"...a trebuit sa imi deschid larg ochii, sa ma uit in jur luni intregi, sa vad relatii care se mai cheama asa pentru ca... "a trecut mult timp", sau "m-am obisnuit", sau "altfel m-as simti singur"; "nu stiu cum sa-i spun", "ma plictisesc", "ma tine ocupat"...a trebuit sa vad multa tristete in ochii unor oameni pe care ii cunosc prea bine ca sa nu o vad, in timp ce aratau altora o fericire interminabila. Am auzit atatea vise si sperante, atatea "intr-o zi o sa gasesc pe cineva care...", atatea "o sa vina si vremea mea", atatea "un baiat intr-o zi o sa fie exact cum imi doresc, o sa stie sa...".
A trebuit sa le vad pe toate, pana sa pot sa spun, dupa atata timp, ca sunt cea mai fericita, cea mai norocoasa  fiinta din lumea asta.
Eu am 17 ani - nu mai mult, nici mai putin, doar 17. Eu am avut relatii frumoase, cat si dezastruase, am avut un trecut plin de iubire, dar si de drame, am trecut prin atatea zambete si lacrimi, care, spun eu, s-au compensat reciproc...toate, ca sa ajung acum, sa gasesc pe cineva ca tine.
Eu sunt fata care traieste visul tuturor, care are sperantele lor, care le are pe toate, si tu ...tu esti baiatu` meu din pozele de pe Tumblr, care DA, ma pupa pe frunte, alearga cu mine in ploaie, ma strange de mana cu orice ocazie care o are, ma iubeste in cele mai bune si cele mai rele momente ale mele, ma sustine in absolut orice fac, rade de mine de fiecare data cand beau prea mult, dar tot nu ma cearta ...tu esti cel mai bun lucru al meu, care a ramas si nu pare sa plece, esti copilul meu care doarme pe spate, desi uraste asa, ca sa pot dormi cu capul pe pieptul tau.
I`M LIVING THE FREAKIN` DREAM - adica...pe bune. Eu mi-am gasit "tipul care..." il cauta toata lumea, eu am dat de exceptia mea, de "baiatul potrivit", de care iti spune si mama sa nu il lasi.
Micutule, tu stii ca eu nu prea imi fac planuri de viitor, stii ca ma sperie si fug de ele, ca na, fiecare sut in fund, pana la urma tot iti da o lectie...dar cred ca stii la fel de bine ca uneori se intampla ca acum - sa stau rezemata de pervaz, sa ma uit la tine, sa vad o mie de lucruri, toate ale noastre, toate bune, toata fericirea, sa te ridici brusc, sa ma strangi in brate si sa nu spui nimic, poate doar un "eu nu iti dau drumul" - iar eu stiu ca nu imi dai, asa ca acum, chiar acum, iti zambesc in timp ce vad in ochii tai un intreg viitor, nici al meu, nici al tau, ci al nostru. Nu o s-o recunosc...dar o fac.

Un minut, aici, al meu.

Ti-as spune o poveste, dar nu stiu cum sa ti-o spun...gen, era demult, era frig si tremuram ca o copila, nu-mi aduc aminte prea multe, si cand o fac, ma doare fiecare muschi, fiecare os.
Mai stiu unele lucruri, mi-au ramas in minte, pe retina, si Doamne, macar de mi-ar fi iesit din suflet.
Imi aduc aminte cum fuma o tigara tare, dintr-acelea cu filtru portocaliu, strangea de ea, si eu vedeam. Era nervos si agitat, avea sa imi spuna o mie de lucruri si le omora cu o tacere crunta, aceeasi tacere cu care ma omora si pe mine. Se uita fix in ochii mei, ma vedea, imi simtea frica asa cum n-o mai simtise niciodata, ceea ce il facea sa taca in continuare. Nu vroia sa ma raneasca, si eu stiam asta. Ma iubea, copilul asta, ma iubea asa cum stia el, un mod neinteles si inexplicabil, dar o facea, si cateodata, cand il luam in brate si ii zambeam, inca ii sclipeau ochii. Da, ma iubea, dar toata iubirea aia nefireasca, din povesti, NU, nici de acolo...din povestea mea...se dusese de mult timp. Eu o stiam, el o stia, si cineva trebuia sa o spuna...din nou, stiam amandoi ca el o va spune, ca de, eu nu stiam sa dau drumul. Ma uitam in gol, nu vroiam sa imi aduc aminte in timp expresia fetei lui atunci cand ma impingea de langa el, drept pentru care nici nu o stiu. Am simtit un final, asta era tot ce simteam atunci - e cel mai urat sentiment posibil, sa simti un ultim moment, o ultima sansa sa il prind de mana, si nicio alta sansa sa ii spun "Stai". A tacut exact atata timp cat stia ca am sa tac si eu, a stiut cand vroiam sa ii spun cate ceva, nu aveam idee ce vroiam sa ii spun, poate chiar as fi reusit sa scot acel "Stai", dar nu am avut timp. A inceput sa imi spuna, mii de lucruri, milioane de mici treburi care nu am apucat sa le gandesc, intr-un timp atat de scurt, atat de sec, atat de incordat, atat de...trist. El gandea mereu cu cateva minute inainte, stia ca orice as fi spus, el ar fi plecat exact atunci, nicio secunda dup-aia, nicun alt gand, asa ca nu m-a lasat s-o spun, nu s-a lasat sa nu ma asculte. Ma cunostea ca si cum as fi fost copilasul lui, stia cand ma trezeam, stia ca eram cu un zambet larg pe fata cand o faceam, stia ca era vina lui, eh, ce nu stia?! In fine...deci, cineva trebuia sa-mi termine povestea asta care v-o insir aici, cineva trebuia doar sa o spuna.
Ei, si a spus-o intr-un final, cu toata lumea aia care cadea in jurul meu, cu toti norii aia care aparusera de nicaieri, cu mine, care nu mai aveam sa fiu o fata draguta, a lui, care nu stia sa faca rau. Am plecat cum am putut, nu mai stiu cum am facut-o, si mi-am spus "eu asa n-am sa mai iubesc". Pai...nici n-am mai facut-o, as fi nebuna sa o mai fac. Hah, da, vremurile astea de demult, cand era rece, si se intampla toata povestea asta, au fost un apogeu al iubirii mele, mult schimbate de atunci. Eu...eu cat de schimbata sunt de atunci...si cat ranesc, si cat plec, si cat nu mai simt...
S-au dus toate de atunci, in veri trecute prin nopti albe si atatia litri de alcool, in toamne in care il vedeam, in ierni la fel de reci ca atunci, la fel de goale...si mi-a spus ca l-am pierdut, si eu i-am spus ca m-a pierdut. Mi-a spus ca pleaca, si i-am spus ca plec, mi-a spus "niciodata", i-am spus "asa sa fie", nu mi-a spus nimic, si m-am gasit si eu in toata tacerea aia specifica lui...dar e ciudat ca mai tin minte povestea asta.
Ah, si mai ciudat e ca sa face incet frig, cum v-o spun, e frig si gol, si mi-as dori sa nu fie, mi-as dori sa mai fie el aici. Un minut...? L-as vrea un minut, fericit, al meu.