marți, 22 februarie 2011

Undeva, in tacerea ta.


Nu pot să mă opresc, nu pot să renunţ la singurul vis care l-am avut vreodată - să lupt cât e nevoie pentru acel singur, unic, lucru bun care mi se va întâmpla, şi să nu-i dau drumul niciodată.

Nu asta vrei şi tu? Ştiu că asta vrei, ai fi nebun să nu o faci, dar îţi e frică, mult prea frică să porneşti măcar pe drumul ăla. Stai pe loc şi afişezi mândru un zâmbet atât de fals încât te doare să ştii că îţi reflectă goliciunea sufletului. Laşi anii să treacă şi speri cu disperare că o să cadă din cer o ploaie de fericire şi pentru tine într-o zi, speri că vei fi acolo să o prinzi şi îţi repeţi obsesiv că o să fie bine, doar pentru că aşa ai auzit – dar nu faci nimic, absolut nimic, speri, visezi şi îţi iroseşti dorinţele în stele căzătoare. Ştii când o să te doară cu adevărat tot timpul ăsta pierdut? Când n-ai să mai ai timp. Vezi, asta uiţi, că aici anii se numără mereu, lumea nu stă în loc nici pentru fericirea, nici pentru iubirea, nici pentru durerea ta, iar sângele, cu toate amintirile şi fiinţa ta, îţi curg prin vene exact până când nu o mai fac – ziua aia vine, vine şi te lasă cu un gol mai mare decât tine, şi cu prea multe regete. Păcat, nu? Mare păcat că îţi sclipea viaţa în faţa ochiilor, iar tu nici n-ai văzut-o.

N-am să fiu ca tine, căci asta mi-am promis-o. Am să merg pe un drum întotdeauna nesigur, dar am să ştiu într-un final că a fost drumul meu, iar în el mi-am pus tot curajul, şi ceva mai mult – inima. Mi-am aruncat mereu inima în poveşti ce promiteau “pentru totdeauna”, dar s-a lovit de timp si de un spate întors. Eu n-am învăţat să am grijă de ea nici astăzi, iar pe tine nu ştiu cât de mult te-a interesat, nu ştiu dacă ai observat vreodată cum se rupea în faţa ta, cu un oarecare zâmbet, căci ştia că îţi va fi mai bine.

Merg spre lucruri mai bune, merg spre un viitor mai luminos, merg spre împliniri, nu spre vise, merg spre verile mele calde, şi fug de toate iernile prea lungi. Merg pe drumul meu cu multe pietre, gropi, şi curbe periculoase, dar cu două destinaţii sigure: infinitul, şi tu.

Probabil o să mă opresc totuşi la tine. N-am să încerc să fac iubirea noastră puerilă inifinită, căci aş putea pierde prea mult timp, dar am să fac fiecare clipă la fel, cu acelaşi zâmbet si aceeaşi fericire absurdă. N-am să opresc timpul în loc, dar am să-l străbat cu tine, o să trimit mai departe decât ai crede toate ploile, lacrimile din decembrie, trecutul nostru, vântul care ne-a oprit şi toate gloanţele grele care ne-au aruncat durerea în faţă. Am să vreau măcar câteva cuvinte, dar am să rămân liniştită în tăcerea ta, căci acolo te-am ţinut de mână, printre mii de zâmbete, toate ale noastre, zile călduroase, răsărituri de plajă, cafele sâmbăta dimineaţa, ceaiuri duminica, plimbări nocturne, priviri aruncate către stele care ştiu că străluceau numai pentru noi, săruturi interminabile şi vise pe care am uitat să le împlinim.

Acolo, undeva in tacerea ta, printre strigatele inimii mele, mi-am gasit fericirea. Hai să tragem de clipa asta, hai să fugim mai repede decât timpul, hai să-l păcălim…sau, haide doar să rămânem, noi şi atât, cât timp avem, şi să facem cea mai frumoasă amintire din iubirea noastră, căci ele sunt infinite, ştii? Colecţiile de amintiri si iubirea sunt infinite. Nu au nicio limită! Prin ele vom fi eterni, asta ţi-o promit, doar noi, răbdarea şi tăcerea dureroasă care poate o sa mi te aduca inapoi intr-o zi.

2 comentarii:

Anonim spunea...

... deci esti mirifica...scrii extraordinar de frumos !! ... tine-o tot asa si ai grija de tine ! te pup

Ada spunea...

you're back :x intru zi de zi sa vad dk ai mai postat ceva :D ^:)^ minunat! Scrii atat de frumos :X