Pentru ca a trecut un an.

...Vezi, abea acum inteleg cum poate trece un an intr-o secunda, si in acelasi timp, intr-o vesnicie. Ar fi putut fi altfel, si asta cred ca m-a durut mereu cel mai tare.

Cred ca am prea multe in cap, in suflet, sau in trecut, ca sa imi gasesc cuvintele. Ce-i drept, sunt foarte rare momentele in care eu nu imi gasesc cuvintele - mi-ar place sa pot spune ca ce a fost, era mai presus de cuvinte, dar a fost de fapt doar un "ceva", un "ceva" pentru care nu am gasit nici azi un cuvant care sa exprime cat de mult m-a bucurat, cat de tare m-a durut, cat de mult m-a schimbat, cat m-a invatat sa iubesc din nou, cat m-a readus la viata si in final, cat m-a dezamagit.

Cateodata imi doresc sa nu fiu nevoita sa afisez un zambet enervant de fals cand te vad, sa mai am macar o urma de fluturi in stomac, sa imi provoace o oarecare bucurie. Cateodata mi-ar placea sa iti vreau binele, sa ma bucur pentru tine, cateodata imi doresc sa insemni mai mult, chiar si azi, pentru mine.

Dupa un an, insa, din care jumatate ai insemnat atat de mult cat voi stii doar eu si astia 4 pereti, ai ramas doar o pata de culoare in trecut, si una neagra in prezent. Nici dupa un an, nu am puterea sa te vad cu alti ochi, sa te vad ca un oarecare, sa te vad ca pe oricine altcineva care nu mi-a facut ceva, vreodata.

Nu pot. Nu am sa pot niciodata, pentru ca vezi tu, nu doar ca "mi-ai facut ceva", mi-ai facut ce nu a reusit, nu a incercat, nu a avut intentia, nimeni, niciodata sa faca; m-ai rupt pe mine, si tot ce aveam candva in mine. Dupa un an, sunt un intreg din nou, dar singura imagine care o am in minte cu mine distrusa efectiv psihic, se leaga de tine - ma opreste si acum sa te vad cu alti ochi, o va face intotdeauna.

Sincer, imi aduc aminte de tine extrem de rar, iar acele momente sunt oricum irelevante - nu imi provoaca nicio reactie, nu prezinta niciun strop de interes. Tu esti oricum uitat de mult, de dezamagiri, nervi, si timp. Ceea ce imi mai aduce din cand in cand o lacrima pe obraz, suntem "noi".

Vezi tu, asta e partea cea mai grea. In cazul acesta, mi-ar place sa gasesc lucruri urate, regrete, greseli, si nu sunt - nu aveam nici macar o pata in "noi", si asta ma termina.

O sa admit acum, pentru ca nu o s-o mai fac niciodata de acum inainte, ca imi lipsesti.

Poate, daca dupa un an, in ochii mei ai fi macar umpic mai mult decat un nenorocit care mi-a rupt inima in timp record, umpic mai mult decat o greseala fatala, umpic mai mult decat "ceva" de care prefer adesea sa nu imi amintesc, poate daca era asa (si Doamne, cat as fi vrut sa fie...), intr-o zi, ti-as fi sarit la gat si ti-as fi multumit pentru un singur lucru: pentru amintiri.

Dar pentru asta, am sa iti multumesc oricum, dupa un an, si intotdeauna.