miercuri, 6 ianuarie 2010

Monolog - sau poate "Catre tine".





Intotdeauna o sa te iubesc.

E ciudat ca nu mi-a ramas nicio imagine a ta intiparita pe retina, ca nu te gasesc aiurea cand ma uit pe fereastra sau cand decid sa imi inchid ochii seara tarziu. Tot ce vreau e sa vreau - sa vreau sa imi para rau, sa vreau sa imi fie dor, sa vreau sa te vreau. Nu mai pot. Nu imi dau seama daca imi face bine sau rau. Stiu doar ca nu esti acolo unde ai fost mereu, de unde nu te lasam sa pleci si nici nu imi dadeam seama.

Sa nu crezi ca imi e mai greu sa adorm sau sa ma trezesc dimineata, partea cea mai grea e probabil cea in care nu ma mai gandesc la nimic - e ca si cum ai merge cu ochii deschisi, dar in mintea ta ai considera ca sunt inchisi, astfel incat nu vezi nimic...si ce nu vezi/stii/simti, nici nu te poate deranja, asa-i? E ca si cum te-ai trezi dimineata, si ai stii foarte bine ca ai un motiv pentru care o faci, doar nu te intrebi care e acela -in dimineata aia, chiar nu te intereseaza care e.

Am inceput sa nu vad nimic de un timp, si timpul ala se tot lungeste, zi de zi si noapte de noapte...e o bezna totala care pentru prima oara nu ma sperie, ba chiar simt ca ma protejeaza mai mult sau mai putin. Imi tin capul aplecat pe spate si ma uit obsesiv in sus doar pentru ca am decis demult ca nu o sa ma mai uit vreodata in jos. O sa raman la fel, si nu o sa depinda de mine - nu o sa imi inchid ochii de tot, si nici nu am sa-i deschid cu adevarat- stadiul asta in care "conteaza, dar nu acum" ma linisteste. E probabil doar o pauza de care aveam nevoie demult, dar am renuntat sa o iau. Nu o iau de fapt nici acum, mai am o intreaga poveste de spus, una de terminat, alta de inceput...ma asteapta prea multe sa iau vreo pauza. In plus, eu niciodata nu renunt, niciodata nu ma razgandesc, niciodata nu las ceva pe seama ta. Nu plec niciunde si doar stii asta, dar imi fac bagajele.

Nu ma grabesc. Nu disper, nu lupt. Nu ma ascund, nu infrunt nimic. Nu spun si nu ascult. Nu realizez. Nu iert si nu uit. Nu ma ingrijorez, nu ma bucur, nu ma schimb. Nu iti intorc spatele, nu raman cu bratele deschise. Nu cred si nu te contrazic. Nu imi amintesc, si nici nu vreau. Nu ma intreb, nu imi doresc. Nu fug, nu ma intorc. Nu o sa fiu cea pe care nu o mai recunosti, nu o sa fiu nici cea pe care o stiai. Nu ma pierzi, cum nici nu ma ai. Nu simt, nu mint. Nu mai sunt, nici nu am disparut. Nu te supar, nu te bucur. Nu stiu, nu sunt curioasa sa stiu. Nu te uit, dar nici nu ma gandesc la tine. Nu esti tot, cum nici nu esti sau vei fi vreodata nimic. Nu castig, si nici nu pierd. Nici tu. Nu vad nimic, cum probabil nici nu o sa vad un timp.

Dar daca nu vad nimic...crezi ca pe tine, pe tine mai pot sa te vad? As vrea sa pot.

Si totusi, tu stii foarte bine ca intotdeauna o sa te iubesc.



( P.S: Asa-i ca de data asta, nu ai inteles? )

2 comentarii:

Gabriel spunea...

Foarte frumos scris.
Mă regăsesc şi eu in ce ai scris( în sensul că şi eu am păţit..). Bravo.

Iubesc că nu te mai iubesc! spunea...

Esti geniala,sincer.