Cred ca pana la urma, vrei nu vrei, e incredibil de frustrant sa realizezi cat de mult nu ai crescut, sau cat de mult te-ai mintit ca ai crescut. Ma enerveaza ingrozitor ca toate discursurile alea in fata oglinzii, toate promisiunile alea printre suspine si toti pumnii in pereti nu au avut, pana la urma, niciun sens. Cica mi-am bagat mintile in cap, cica am inteles, si am invatat, si ca deobicei, cica "a doua oara n-o mai fac"...a zecea fiind, de fapt, aceasta a doua oara.
E frustrant ca dracu', de ce sa mint, ca toata ratiunea mea a disparut in cea mai neagra gaura atunci - cu privirea aia, cu mana aia intinsa, cu zambetu' ala, cu o noapte, cu dimineata ce a urmat, cu timpul, cu grija, si cu o dragoste imposibila care mi-a spus in fata ca nu are de gand sa dispara.
Ma simt ca baiatu' ala din The perks of being a wallflower - "I am both happy and sad at the same time, and I'm still trying to figure out how that could be".
Nu stiu daca ar trebui sa iti multumesc ca esti motivul meu pentru o noua nebunie si inca un pumn in perete, sau sa ma intreb ce dracului fac iar. Ma bucur ca esti acolo, probabil ti-as putea spune toate astea si multe altele - probabil m-ai si asculta, probabil ti-ar si pasa.
Adevarata frustrare, insa, vine atunci cand imi faci, ma prefaci, in ceva ce nu am fost niciodata. Am fost mai jos decat stii, mai sus decat stii de asemenea. Mi-am strigat, mi-am cantat si mi-am scris fericirea si durerea toata viata mea, asa cum am stiut, cum mi-a venit, cum am putut. Iar TU, tu, de unde vii tu si cu ce mi-ai facut, m-ai adus in starea asta in care imi vine sa tip si sa tac, sa sar si sa nu ma misc, sa plang si sa rad, sa fug de tine si spre tine.
M-ai lasat cu o mie de sentimente care nu stiu cum, pe unde, sa le scot. Nu le stiu, si ele nu ma stiu pe mine. Nu ne descurcam nicicum. Crede-ma, crede-ma cand iti spun, nu am stiut ca poti simti ceva ce nu poti scoate din tine. N-am stiut ca exista si omul ala care sa ma aduca aici.
Ti-as striga in fata cat te iubesc, si probabil ca nu ar iesi niciun sunet, ca am mai strigat si inainte, dar incep sa cred ca nu stiam ce fac, ce spun, ce strig. Mi se pare atat de tampit sa iti spun ca te iubesc - ce e aia, iubire? Cati altii au auzit-o? Si ce? Stiu ei, au stiut ei vreodata, CUM TE IUBESC EU?!
Nu stiu ce sa fac si cum sa tac, doar ca sa stii ca mi-ai dat lumea peste cap. Iar apoi... as da si eu inca o data lumea peste cap, sa te mai tin o data in brate.
Postarea asta nu are niciun sentiment din toate miile de sentimente ce se zbat in mine. Nu pot sa le scot. Se zbat dupa tine, nu dupa cuvinte, nu dupa piese triste, nu dupa sticle de vin.
Nu mi s-a intamplat niciodata asta...ti-as spune si asta, dar probabil nu ai intelege. Cine oare intelege cum un om care si-a scris macar zece ani din viata pe un blog, nu e in stare sa lege doua cuvinte acum despre ce se intampla cu mine?!
Habar nu am ce se intampla. Nu mai vreau sa stiu. O sa imi spui tu intr-o zi, cand inca o data, nu am sa stiu ce simt, dar atunci, Doamne, atunci nici nu o sa mai conteze, pentru ca tu din toti, vezi tot ce am in mine...uite asa, fara cuvinte.
Hah...cum un suflet poate sa vada un alt suflet, si sa danseze in acelasi ritm nebun, pe piese atat de diferite.
