Cand n-ai sa mai deschizi sertarul din priviri, ramane-va inchis.

"Cand n-ai sa ma mai chemi ..."

Iti placea tie piesa asta. Si iti placea sa mi-o canti in ureche. Nu cred ca intelegeai sau aveai vreo intentie, mie mi se parea mereu ca ma anunti ca te pierd....frumos...melodios.
Imi canti povestea si azi. Stiu ca am mai fost primavara ta, stiu si ca nu mai sunt.
Stiu ca poti zambi fara mine, dar parca nu la fel. M-ai lua inapoi, m-ai tine putin, mi-ai mai canta o data cum te pierd, m-ai rani ingrozitor si m-ai iubi teribil, TERIBIL, dar degeaba.
Iti placea tie sa numeri stelele cu mine ...nu credeam ca o sa mai ramana vreuna pe cer dupa ce o sa pleci tu. Ma uitam la ele seara de seara, cu tine sau fara tine, si te vedeam acolo, cum ma asteptai, intr-un fel sau altul. Ei bine, stelele au ramas, nu se mai vede nici dracu` in ele, n-au niciun sens si nu binevoieste sa cada niciuna, ca sa mi te doresc inapoi. Dar...dar au ramas, si fara tine, ca mine.
Asa a ramas si o fericire ocazionala in mine, a ramas soarele, bronzu`, buzele crapate, au ramas rasetele si convorbirile tarzii. Au ramas cateva vise, de altele nu vreau sa imi amintesc. Au ramas copacii de care ne tranteam, si tenesii in care ne fugaream, ochelarii de soare pe care mi-i furai. Au ramas banci imbacsite de dragostea noastra, cu strangeri de mana si niste ochi albastri care sclipesc, undeva, cumva. Au ramas verile, dar nu stiu cat o sa mai ramana, acum trec una dupa alta si tu nu esti niciunde, a ramas marea - sa stii ca urla dupa noi, si eu inca pot sa o aud. A ramas inima mea, undeva la mine, rece, mica, impietrita. A ramas inima mea, undeva la tine, asa cum o stii tu. A ramas un "te iubesc, frumoaso" si un taximetrist care ne zambea, au ramas cateva raze din cate emanam, a ramas mult praf, nu pateaza, dar...e asa mult, e peste tot, nu l-ai luat cu tine. A ramas o zapada groaznica si zilele alea tare reci, in care imi spuneai cum "ne descurcam noi", si ne descurcam - doar zambeai tu, si ma tineai de mana, usor timid. Au ramas playlist-urile cu Vama Veche, a ramas o lacrima pe obrazu` meu oricand aud un "...recunoaste ca si noi am fost". Au ramas zilele care treceau prea repede, si ploile de seara. Au ramas si diminetile astea racoroase, dar insorite, care ne trezeau, le injuram putin, si ne bagam inapoi sub patura.
Stii ce n-a ramas? Fata ta, pe perna, sub mangaierea mea. Tu nu mai esti primul lucru care il vad dimineata...si Doamne, cat timp a trecut de cand erai.

Daca nu ai facut-o, nici nu o mai fa.

Stii ce cred eu?
Cred ca ai fost un las. Cred ca...da, esti un tampit.
Pai cum sa ii dai drumul, cand tot ce vroiai era sa o strangi in brate cat de tare puteai ?!
Mi se pare ca esti penibil acum, cautand-o tot mai rar si tot mai trist, tot cu ploiile si frigul din tine, spunandu-i ca o iubesti, oh cat o iubesti...oh, cate altele ca ea au auzit asta de la tine, cate altele sunt speciale, cate nu se compara... si cat de bine stie ea asta.
Trebuia sa fugi atunci cu ea, sa ii zambesti cat puteai si sa o crezi cand se lasa pierduta in bratele tale - trebuia sa o simti cand pleca, sa o vrei cand o aveai, trebuia sa o vezi, atat, sa o vezi cum ar fi intors o lume pe dos pentru tine, cum nu mai vedea pe nimeni, cum efectiv, fiecare gura de aer pe care o lua, era pentru tine, nu pentru ea, doar pentru tine, totul pentru tine.
Ei, dar daca nu ai facut-o, nici nu o mai fa...au trecut atatia ani, si ea nu mai vrea sa-ti vada chipul, nici in poze, caci nu ii spun nimic si e putin suparator, nu dureros, doar suparator. A tremurat de atatea ori doar cand te vedea si stia ca te are, in cel mai stupid si simplu mod in care cineva putea avea pe altcineva. Ii luminai candva gandurile si ii ningeai cu fericire prin par, dar azi, isi aminteste de tine doar cand se stinge o lumina, undeva in calea ei, caci pentru ea, ai ramas un trist, amar, fara niciun inteles, intuneric.
Du-te si lumineaza in privirea altcuiva, fa-i alteia un ceai negru cu lapte, si uita-te prin alta la un rasarit, pe o plaja, cand ea va plange in fata ta, rugandu-te dupa atatia ani si atatea nopti nedormite, sa o mai iei o data in brate...da, fa asta, apropie-te apoi de ea, da-ti ochii peste cap, si las-o pe ea sa te ia in brate, fa-i "favoru`" asta...apoi doar pleaca, cu tot cu intunericul tau...iar mai tarziu, cand stii ca nu o mai ai, si o data cu ea ti-ai pierdut tot sensul, spune-i sa ramana, sa te iubeasca si sa te asculte. Varsa-ti durerea mizerabila si ia din timpul alteia, caci pe ea ai eliberat-o demult din tot ce insemnai tu si nefericirea aia care nu parea sa aiba vreun sfarsit.
Timpul tau s-a dus, irevocabil, ireversibil, iar plecarea ta a adus multa, multa liniste - ii e sila ca te-a iubit, iar pentru asta, chiar esti un tampit.
Ah, si dragostea dureaza 3 ani.

Nu mai stiu cum sa te vreau, dar te mai iubesc.

Cateodata, lucrurile nu duc prea departe.

Nu, nu ...of, iar vorbesc prostii, nu asta vroiam sa spun...din nou :

Cateodata, lucrurile nu duc atat de departe pe cat credeai. Da, asa. Cateodata, toate lucrurile alea pe care ti le-ai imaginat de mii de ori nu ajung sa se intample, cateodata iti dai seama ca e prea tarziu inainte sa incepi totul, dar e important ca le-ai vrut, ca te-ai luptat, ca ai ras si plans pentru toate lucrurile alea care nu ai nici cea mai mica idee cum ar fi fost. Sunt o parte din tine, asa-i? Tot ce n-ai ajuns sa simti, sa vezi, sa iubesti, sa recuperezi...adevarul e ca te-au inghetat putin, ti-au luat o parte din sufletul ala care pare sa nu se regenereze, te-au durut, caci eh ... nu are cum sa nu te doara cand pierzi ce ai vrut mereu si nu ai avut niciodata. Ah, si te schimba, asa-i? Da, Doamne, asta e cea mai urata parte, fac din tine ce n-ai fi vrut sa fi vreodata, si de data asta, lupta nu are niciun sens, stii de ce? Nimeni, niciodata, nu o sa fie cum era inainte sa piarda sau sa fie mintit.

Uite, imi apare un zambet pe fata pe care nu stiu cum as putea sa-l cataloghez - e un zambet al meu care nu il vede nimeni, care il stiu doar eu, care e legat de tine si care ma chinuie, din cand in cand. Imi apare zambetul asta amintindu-mi cate am vrut si am visat si eu ...te vroiam ceva mai mult, caci nu te vedeam nici eu pe langa mine foarte mult timp. Te vroiam asa cum imi erai, fericit si fara nicio grija in lume. Te vroiam sa ma tii in brate in felul ala al tau ciudat si al dracului de enervant - Doamne, te uram cand o faceai - vroiam sa-ti spun o mie de lucruri, sa tip la tine si sa ti le arunc in cap - ma luai in brate si uitam dracului de toate - nu stiu cum faceai asta. Te vroiam sa te trezesti mai repede ca sa bem o cafea impreuna, si pe o bordura, cum o fi fost, si sa impartim o tigara, mereu a mea. Te vroiam sa imi spui ca o sa-ti fie dor de mine, si vroiam sa iti fie, bineinteles. Te vroiam putin trist cand nu ma aveai, si te vroiam doar al meu in rest. Te vroiam sa mergem pe toate stradutele, sa fiu prinsa de tine ca si cum erai tot ce aveam...ah, erai, asta si erai. Te vroiam sa razi de mine cu orice ocazie aveai si sa ma lasi sa te bat. Te vroiam sa ma tachinezi si sa ma scoti din minti, pana imi spuneai ca ma iubesti, si iar uitam de tot. Te vroiam sa ma musti de nas pana imi dadeau lacrimile si sa te vad ca pe un criminal tot restul zilei. Te vroiam, dragul meu, ca baiatul ala care nu m-a lasat sa ma ridic de pe o piatra pana nu i-am invatat numarul de telefon pe de rost. Asa, ala de atunci te vroiam...si te mai vroiam, te vroiam exact asa cum mi-a spus toata lumea ca nimeni nu te poate avea. Si te-am avut. Da, eu te-am avut, asa cum te vroiam, si nu o s-o uit niciodata.
Si te visam, te visaaaam asa cum n-ai fost sa fii - te visam intr-o primavara care incepea cu tine, te visam prin timp, te visam intr-un viitor al nostru, te visam la fel si te visam tot al meu. Te visam asa cum imi spunea toata lumea ca nu o sa te mai am...si cat mi-as dori sa nu fi avut dreptate...dar nu te-am avut, nu te-am mai avut, si visele mele au ramas doar vise, dintre acelea despre care spuneam ca nu duc asa departe cum credeai...
Nu stiu cum ar fi fost, nu stiu cum mi-ai fi fost, cum te-as mai fi avut si daca m-ai mai fi vrut, dar tare sunt curioasa cateodata...ce ar fi fost? ce ar fi fost daca...visele nu ramaneau doar vise? Poate ...poate as mai fi putut sa iti spun "te iubesc, pa", dar "...si eu, pa" fara sa o mai spuna nimeni de bune, e de ajuns pentru mine, oricum,  pentru ca...nu stiu, nu imi pasa, pentru ca nu te mai visez, nu mai stiu cum sa te vreau si nu am ajuns atat de departe, dar te mai iubesc.




Ma tarai pe coate, te caut pe perna
Si noi ce spuneam ca iubirea-i eterna...
Si uite ce grabnic se-arata si trece,
Si sangele-n rana lovita e rece.
Te-as cere inapoi -
Insa n-am cui te cere.
Si restul e numai Chopin
Si tacere.

Iubitule, tu-mi dai mult mai mult decat cer .

Iubitule?
Ramai te rog acolo. Nu te misca, nu te ridica, te rog, nu pleca nici macar un centimetru mai departe. Imi place sa te vad...de fapt, probabil imi place sa te stiu, acolo, in patul meu, cu un zambet care iti acopera toata fata , uitandu-te la mine, ca si cum...nu stiu, ca si cum as fi ceva care te completeaza, ceva bun in viata ta, ceva ce nu ai mai avut.
Stau rezemata de pervaz, mai mult dezbraacata decat imbracata, si nu e niciun sentiment ciudat in asta, nu cu tine - sunt ciufulita si abia m-am trezit, dar nu mi-ar putea pasa mai putin de lucrurile astea -fumez o tigara si te fixez din priviri, ma uit la tine, si vad cate nu am vazut. Ma bucur totusi, si vin sa te iau in brate, mandra de mine, caci macar le vad acum.
Da, mi-a luat mult timp sa stiu ca te am - si mai mult timp sa stiu ce am. A trebuit sa vad o mie de poze din alea de Tumblr, share-uite de tot felul de fete de 11-12 ani care isi asteapta printul. A trebuit apoi sa aud atatea povesti si atatea "Doamne, cat as vrea pe cineva care [...]!"...a trebuit sa imi deschid larg ochii, sa ma uit in jur luni intregi, sa vad relatii care se mai cheama asa pentru ca... "a trecut mult timp", sau "m-am obisnuit", sau "altfel m-as simti singur"; "nu stiu cum sa-i spun", "ma plictisesc", "ma tine ocupat"...a trebuit sa vad multa tristete in ochii unor oameni pe care ii cunosc prea bine ca sa nu o vad, in timp ce aratau altora o fericire interminabila. Am auzit atatea vise si sperante, atatea "intr-o zi o sa gasesc pe cineva care...", atatea "o sa vina si vremea mea", atatea "un baiat intr-o zi o sa fie exact cum imi doresc, o sa stie sa...".
A trebuit sa le vad pe toate, pana sa pot sa spun, dupa atata timp, ca sunt cea mai fericita, cea mai norocoasa  fiinta din lumea asta.
Eu am 17 ani - nu mai mult, nici mai putin, doar 17. Eu am avut relatii frumoase, cat si dezastruase, am avut un trecut plin de iubire, dar si de drame, am trecut prin atatea zambete si lacrimi, care, spun eu, s-au compensat reciproc...toate, ca sa ajung acum, sa gasesc pe cineva ca tine.
Eu sunt fata care traieste visul tuturor, care are sperantele lor, care le are pe toate, si tu ...tu esti baiatu` meu din pozele de pe Tumblr, care DA, ma pupa pe frunte, alearga cu mine in ploaie, ma strange de mana cu orice ocazie care o are, ma iubeste in cele mai bune si cele mai rele momente ale mele, ma sustine in absolut orice fac, rade de mine de fiecare data cand beau prea mult, dar tot nu ma cearta ...tu esti cel mai bun lucru al meu, care a ramas si nu pare sa plece, esti copilul meu care doarme pe spate, desi uraste asa, ca sa pot dormi cu capul pe pieptul tau.
I`M LIVING THE FREAKIN` DREAM - adica...pe bune. Eu mi-am gasit "tipul care..." il cauta toata lumea, eu am dat de exceptia mea, de "baiatul potrivit", de care iti spune si mama sa nu il lasi.
Micutule, tu stii ca eu nu prea imi fac planuri de viitor, stii ca ma sperie si fug de ele, ca na, fiecare sut in fund, pana la urma tot iti da o lectie...dar cred ca stii la fel de bine ca uneori se intampla ca acum - sa stau rezemata de pervaz, sa ma uit la tine, sa vad o mie de lucruri, toate ale noastre, toate bune, toata fericirea, sa te ridici brusc, sa ma strangi in brate si sa nu spui nimic, poate doar un "eu nu iti dau drumul" - iar eu stiu ca nu imi dai, asa ca acum, chiar acum, iti zambesc in timp ce vad in ochii tai un intreg viitor, nici al meu, nici al tau, ci al nostru. Nu o s-o recunosc...dar o fac.

Un minut, aici, al meu.

Ti-as spune o poveste, dar nu stiu cum sa ti-o spun...gen, era demult, era frig si tremuram ca o copila, nu-mi aduc aminte prea multe, si cand o fac, ma doare fiecare muschi, fiecare os.
Mai stiu unele lucruri, mi-au ramas in minte, pe retina, si Doamne, macar de mi-ar fi iesit din suflet.
Imi aduc aminte cum fuma o tigara tare, dintr-acelea cu filtru portocaliu, strangea de ea, si eu vedeam. Era nervos si agitat, avea sa imi spuna o mie de lucruri si le omora cu o tacere crunta, aceeasi tacere cu care ma omora si pe mine. Se uita fix in ochii mei, ma vedea, imi simtea frica asa cum n-o mai simtise niciodata, ceea ce il facea sa taca in continuare. Nu vroia sa ma raneasca, si eu stiam asta. Ma iubea, copilul asta, ma iubea asa cum stia el, un mod neinteles si inexplicabil, dar o facea, si cateodata, cand il luam in brate si ii zambeam, inca ii sclipeau ochii. Da, ma iubea, dar toata iubirea aia nefireasca, din povesti, NU, nici de acolo...din povestea mea...se dusese de mult timp. Eu o stiam, el o stia, si cineva trebuia sa o spuna...din nou, stiam amandoi ca el o va spune, ca de, eu nu stiam sa dau drumul. Ma uitam in gol, nu vroiam sa imi aduc aminte in timp expresia fetei lui atunci cand ma impingea de langa el, drept pentru care nici nu o stiu. Am simtit un final, asta era tot ce simteam atunci - e cel mai urat sentiment posibil, sa simti un ultim moment, o ultima sansa sa il prind de mana, si nicio alta sansa sa ii spun "Stai". A tacut exact atata timp cat stia ca am sa tac si eu, a stiut cand vroiam sa ii spun cate ceva, nu aveam idee ce vroiam sa ii spun, poate chiar as fi reusit sa scot acel "Stai", dar nu am avut timp. A inceput sa imi spuna, mii de lucruri, milioane de mici treburi care nu am apucat sa le gandesc, intr-un timp atat de scurt, atat de sec, atat de incordat, atat de...trist. El gandea mereu cu cateva minute inainte, stia ca orice as fi spus, el ar fi plecat exact atunci, nicio secunda dup-aia, nicun alt gand, asa ca nu m-a lasat s-o spun, nu s-a lasat sa nu ma asculte. Ma cunostea ca si cum as fi fost copilasul lui, stia cand ma trezeam, stia ca eram cu un zambet larg pe fata cand o faceam, stia ca era vina lui, eh, ce nu stia?! In fine...deci, cineva trebuia sa-mi termine povestea asta care v-o insir aici, cineva trebuia doar sa o spuna.
Ei, si a spus-o intr-un final, cu toata lumea aia care cadea in jurul meu, cu toti norii aia care aparusera de nicaieri, cu mine, care nu mai aveam sa fiu o fata draguta, a lui, care nu stia sa faca rau. Am plecat cum am putut, nu mai stiu cum am facut-o, si mi-am spus "eu asa n-am sa mai iubesc". Pai...nici n-am mai facut-o, as fi nebuna sa o mai fac. Hah, da, vremurile astea de demult, cand era rece, si se intampla toata povestea asta, au fost un apogeu al iubirii mele, mult schimbate de atunci. Eu...eu cat de schimbata sunt de atunci...si cat ranesc, si cat plec, si cat nu mai simt...
S-au dus toate de atunci, in veri trecute prin nopti albe si atatia litri de alcool, in toamne in care il vedeam, in ierni la fel de reci ca atunci, la fel de goale...si mi-a spus ca l-am pierdut, si eu i-am spus ca m-a pierdut. Mi-a spus ca pleaca, si i-am spus ca plec, mi-a spus "niciodata", i-am spus "asa sa fie", nu mi-a spus nimic, si m-am gasit si eu in toata tacerea aia specifica lui...dar e ciudat ca mai tin minte povestea asta.
Ah, si mai ciudat e ca sa face incet frig, cum v-o spun, e frig si gol, si mi-as dori sa nu fie, mi-as dori sa mai fie el aici. Un minut...? L-as vrea un minut, fericit, al meu.

Poti sa calci prin zapada si fara sa te uiti la ea...da, daca vrei, poti doar sa mergi, linistit fara sa o asculti...
...pentru ca, daca o faci, s-ar putea sa vezi ca e mai putina, mai trista, mai urata, si nu mai scartaie pentru tine.

Era negru, gol, si frig in spatele ei. Stia asta, asa ca nu se intorcea. Zbierau o mie de voci, unele ii spuneau sa fuga inapoi, iar celalalte...taceau. Nimic nu ii spunea sa ramana, nimic nu ii spunea sa mearga inainte. Nu a inteles niciodata de ce fericirea aia nu o chema. Putea sa o vada, o avea in palme, ii zambea, PUTEA SA O PASTREZE, si totusi, avea de atatea ori tendinta sa o scape, sa o calce in picioare si sa fuga repede, cat de repede putea, in trecutul ei al dracului de apasator care o umplea de durere.
Avea in spate suspine...Doamne, erau o mie de suspine, tot felul de Feti Frumosi care au promis ca nu pleaca, si s-au dus pentru totdeauna, tot felul de oameni care n-au ramas sa o mai asculte, tot felul de scandaluri care nu vroia sa le vada, si o anumita iubire gresita si fara nicio limita.
Acolo, acolo stia ea cum si ce sa faca - acolo fusese ea mereu, intr-o mizerie continua, cu care se lupta pentru un zambet si un moment de fericire. Acolo era acasa, si acolo iubea ea un dezastru interminabil.
Cum? Cum asa? Cum sa fugi, tu, undeva in sufletul tau, de fericire? Cum sa te intorci in infern, ca sa fi BINE, in felul tau tampit?

IT`S THE MOST WONDERFUL TIME OF THE YEAR!

Abia cand s-a facut dupa-masa, pe la ora patru, mi-am dat seama ca acum un an, exact exact pe vremea asta, lumea mea s-a schimbat total...de atunci si pana acum, am crescut singura, si am crescut bine daca pot sa zambesc.
23 decembrie ramane in inima mea zi de doliu, dar nu e loc de asta, caci vine Craciunul, si poate cea mai mare schimbare a anului asta e ca acum vreau si o sa am primul meu Craciun fericit. Sunt tare entuziasmata si promit sa ma bucur de fiecare minut. E bine sa nu te intrebi daca te plimbi singura anu` asta pe Republicii printre toate luminitele alea si cadourile dragute. E bine sa stii ca cineva o sa te tina de mana, CHIAR O SA TE TINA, nu o sa se razgandeasca cu ... o zi inainte? In fine.
Va doresc si voua sarbatori fericite si sper sa primti tot ce asteptati - chiar exista o magie a Craciunului, asa ca...doriti-va din tot sufletul, si cine stie? You just might get it.


(am spus ca anul asta o sa evit piesa asta, dar la dracu`, prea bine merge!)

Primele vorbe spuse cu spatele intors.

• Daca n-ai dreptate? Hm? Ce te faci tu atunci? Poate e o greseala, o mare greseala…
• Ei, greseala…nu se mai numeste greseala cand e singura optiune. Asta e. Lucrurile nu raman, eu am inteles, fa si tu un efort. Hai, nu mai tipa…timpul meu, timpul lui, s-au dus dracului.
• Nu te doare?
• Nu. Nu stiu.
• Ma minti.
• Nu mai mint, nu mai simt. Ce sa mai doara, spune-mi tu mie? E obisnuinta, o obisnuinta urata care creste cu greu, asa, in timp…a avut, slava Domnului, atata timp. Ma bucur ca am ajuns aici, in sfarsit.
• Nu fi naiva, niciunul dintre voi nu se multumeste cu o explicatie ca asta…auzi, obisnuinta !
• Nu trebuie sa ma crezi, nici sa ma intelegi. Eu m-am obisnuit cu ideea ca l-am pierdut, demult…hah, de cand il aveam. Ma auzi? Il aveam si nu era al meu…dar eram tare nebuna atunci, si il iubeam cu o dependenta de frumusete, de o fericire disparuta de ceva timp…m-am obisnuit sa-l vad stiind ca m-a iubit, in felul lui pe care il adoram candva, in felul lui pe care nu il mai concep acum. S-a dus, ce sa mai, la alta, niciunde…iar apoi, el e inteligent si tare ca o stanca, stii? El s-a obisnuit…ei bine, nu prea stiu cu ce, caci el nu ma pierduse, Doamne, cat si cum ma avea! S-a obisnuit sa nu mai fiu totusi a lui, probabil.
• Il regreti, PROASTO, il regreti, si ai spus ca n-o s-o faci…te incrunti, si strangi din degete, nu mai imi zambesti cand te intreb de el!
• Ce vrei acum, sa iti rad in fata? Nu il regret, ce fel de fiinta isi regreta iubirea…cresc. Lasa-ma ma sa cresc, fara sa ma distrug, fara nopti albe. Mi-au ajuns, ia mai lasa-ma in pace, tu nu stii cum a fost.
• Stiu. Si el? Cu el ce se intampla?
• El e bine, mereu o sa fie bine. El nu uita, si nu se schimba…el nu cade, si eu stiu asta mai bine ca oricine. E un tip din ala, incredibil, stii? Un Harap-Alb, gen. Se descurca, mai bine decat ai vrea cateodata sa o faca…e de fier, se vindeca, pe dracu`, nici nu se loveste. Iubeste si pleaca, mai iubeste o data, si inca o data, ii e bine iar, zambeste iar. Se regaseste el cumva, nu o sa inteleg niciodata, dar tare as vrea sa fiu macar o data ca el.
• Te descurci? Spune-mi tu, te descurci? Esti tu in stare?
• Ti-am raspuns…obisnuinta. Sunt obisnuita sa ma descurc – o sa-mi beau ceaiu` asta si o sa zambesc. Stiu ca si el face acelasi lucru. Nu te ingrijora degeaba, suflet ciudat ce esti. Eu nu ma ingrijorez, uita-te la mine, sunt bine, o sa mai fiu, nu ma opreste nimic. Imi pare rau ca nu pot sa-ti povestesc astazi despre el, zambind, ca altadata. Dar o s-o fac, ti-o promit. Nu mai doare nimic si vezi si tu, nu curge nicio lacrima…demult nu mai curge, ce sens sa aiba? Mai apasa doar un dor care nu are cum sa nu apese, nu are de ce sa dispara, e un dor frumos, imi place sa il pastrez. Acum o sa ma mai incrunt putin, dar in curnad o sa zambesc din nou cu o amintire cateodata atat de vie incat incep sa tremur, altadata atat de moarta incat ma sperie…ei, de ce sa nu zambesc? Mi-a ramas o parte din zambet, baiatu` asta. Mai sunt putin furioasa, intr-adevar…nu pe el, nicidecum, poate asa, pe…timp? Sau pe ce n-a mers. O sa-mi treaca si asta, tot asa, poate cu iarna, poate nici de data asta. Uite, mai beau un ceai si o sa incep sa-ti mai povestesc, de bine, de mine si de el, cine era pe atunci, de alte vremuri bune. Mai fa-mi unul cu cirese, te rog.

e asa dezordine, ce sa zic? mai bine tac. te las pe tine sa ma intepi cu un ultim ac.

Best shot.

Iti rezemi capul pe picioarele mele, imi zambesti mai mult gol decat frumos, cu putina teama si o mie de sperante. Ma strangi in brate ca si cum ar fi ultima oara, dar asa faci tu mereu, si eu stiu asta. Nu e niciodata ultima oara, ai o dragoste fara nicio limita in priviri, o iubire care mi-o porti cu atata respect...esti legat de mine si ma faci fericita. Iti sclipesc ochii, puiule, si asta ma face sa rad, in timp ce imi plimb degetele prin parul tau.

Da, mi se pare amuzant, desi poate nu e cel mai potrivit cuvant...mi se pare bizar, si al dracului de frumos, sa stiu ca iti pot aduce o sclipire in ochi, doar asa, pentru ca sunt, zambesc si te strang in brate pana ti-e greu sa respiri.

Imi esti foarte drag, si in timp ce arunc o privire pe fereastra si vad cum ninge, mai agresiv decat in alte zile, sunt sigura ca si tu stii. Sunt foarte norocoasa sa te am acum, aici...mereu. Nu mi-am dat seama de asta, mult timp, si a fost greseala mea, recunosc...m-am uitat la ei, ei toti, din jurul meu, i-am vazut si m-am speriat. M-am gandit apoi la tine, si intr-o secunda mi-au trecut prin minte toate lucrurile noastre...cat am ras si cat am plans, cat am tipat si cat ne-am iubit, cate nopti au trecut si n-am inchis niciun ochi pana spre dimineata, cate dimineti au inceput cu tine...daaa, cate mangaieri, cate palme, cati nervi, cate greseli si cate scuze...dar suntem aici, vezi? Suntem aici si suntem bine, dupa atata amar de timp. Cine mai e ca noi?...te pup pe frunte, si imi raspund in minte "nimeni nu mai e ca noi".

Eu stiu, dragul meu, ca poate nu mai meritam sa fiu acum la tine in brate. Eu stiu ca te-ai lovit de prea multe ori de zidurile mele, tari si reci ca gheata...stiu ca nu meritai, stiu ca nu te-am salvat cand te asteptai sa o fac. Imi cunosc rautatea, cateodata chiar prostia, altadata frica...si le regret. Ti-am spus de multe ori, chiar regret toate momentele alea in care nu zambeai, si vedeam, si nu ma opream.

In sfarsit, te prind de mana si te strang tare...e modul meu de a iti spune ca m-am hotarat sa raman. Eu te iubesc, si tu mi-ai promis ca nu pleci, tu mi-ai promis ca nu ma ranesti...pe tine te cred, in tine...nu, in mainile tale...e toata increderea mea. O sa ai grija de ea, eu stiu ca o sa o faci.

Te agati de gatul meu, ma saruti apasat si ma intrebi daca mi-e bine, cu acelasi zambesc gol si plin de frica, de care m-am indragostit eu. Iti zambesc la randul meu si iti spun scurt - "da". Te sarut la fel de apasat si te las sa te multumesti cu atat. In capul meu, continua - "da, prostule, bineinteles ca imi e bine, te am pe tine, intelegi? TE AM PE TINE, pentru mine, tu esti sansa mea, tu esti iubirea mea, tu nu ma lasi sa nu imi fie bine [...]" si continui asa, mult timp, fara sa mai spun vreo vorba.

Adorm apoi, brusc, la tine in brate...sunt linistita, pot sa dorm cat vreau si sa fiu tare ciufulita cand ma trezesc...tu o sa ma iubesti si maine, eu o sa fac la fel.

Scrum? Nici macar. Tacere.

Buna.

E putin ciudat cum nu mai am nimic sa-ti spun. Puteam sa-ti impartasesc o mie de vise si acum iti imparatasesc tacerea, poate pentru prima oara. Imi place sa tac atunci cand e vorba de tine, e cel mai simplu...ah, si singura varianta.

Imi amintesc dupa-masa aia in care ploua ca dracu si fugeam ca niste idioti. Ne bateam pe o umbrela sub care oricum puteam incapea amandoi. Fugeam de tine si te simteam cum veneai dupa mine cu zambetul pe buze. Era cel mai frumos sentiment din lume, sa stiu ca vii dupa mine, sa ma prinzi, sa stiu ca asta vrei, sa ma pastrezi. Mai stii? Ha, ce prosti eram! Ne plimbam cu masina seri intregi fara niciun drum si nicio destinatie, prinsi de mana celuilalt. Cantam din tot sufletul "Save tonight", dar niciodata nu am observat accentul ciudat pe care il puteai pe "tomorrow i'll be gone". Nu mi-as fi imaginat atunci ca as putea ramane fara tine, nu eram doi, eram unul. Ma iubeai si imi spuneai toate lucrurile alea care aveam nevoie sa le aud. Fraiere, tot timpul stiai ce sa spui. Aveam viitoru` nostru, cu cheile de la casa, vreo trei copilasi si steaua noastra care strlucea in fiecare noapte. Zambeam la o luna plina si imi fumam tigarile razand. Ma jucam in parul tau, mereu o faceam, tu te trageai si imi spuneai ca o sa te tunzi! Apoi ne bateam, niciodata nu m-ai lasat sa castig!...da, NICIODATA nu m-ai lasat sa castig, nici macar pe tine, probabil orgoliul tau a fost mult peste astfel de lucruri...

Copilule, e apropae trist cat de fericiti eram. Aveam toata iubirea din lume, si azi...azi am acelasi lucru. Poate cateodata as vrea sa pot spune "dar nu conteaza", "dar nu la fel", dar vezi tu, azi chiar conteaza. Eu am ramas omul pe care il stiai si tu, dintotdeauna - pentru mine au contat mereu oamenii, cu tot sentimentele lor, cu tot ce sunt ei. Eu nu calc inimi in picioare, si sunt mandra de asta.

Imi pare rau, stii, ca am spus de mii de ori, ti-am promis-o tie si mie, tuturor sfiintilor si zeilor, ca nu o sa treaca niciodata, nu o sa fie niciodata altfel...dar e. Poate pana la urma, toate trec. Poate oriunde si oricand, exista limite...si poate ca am crescut, am invatat sa am grija de mine, am invatat sa ma pun mereu pe primul loc.

Uite asa am ajuns, copilule, sa mai impartim doar o tacere, care ii spune fiecaruia dintre noi ce vrea. Noi nu mai vrem sa ne ascultam. "Pentru noi, filmul s-a terminat".

It never really ends, but it surely stops.