miercuri, 27 martie 2013

Eu niciodata nu o sa am un suflet curat.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima.

As fi vrut ca atunci cand ai plecat, sa te fi dus mult mai departe. As fi vrut sa trantesti mai tare usa aia, sa fi luat cu tine si cutia de sub pat si sa fi stiut ca m-a durut cand ai lasat-o acolo. As fi vrut sa iei toata durerea cu tine, nu ca s-o simti tu, ci ca sa ma protejezi pe mine. As fi vrut sa te duci atat de departe, incat sa nu te mai pot vedea deloc, sa nu mai stiu unde ai ajuns si sa nu imi mai vorbeasca nimeni de tine. Mi-ar fi placut ca dupa ce pleci, sa nu ma mai cunoasca nimeni. M-as fi trezit a doua zi si as fi intalnit oameni frumosi, le-as fi spus ca am ajuns doar azi in lumea asta. Le-as spune ca nu cunosc oamenii sau durerea, ca nu am cazut, si ca nici ei nu trebuie sa o faca. Le-as fi zambit printr-o inima care e inca intreaga, le-as fi spus sa nu se uite la meteo, ca maine e soare, si ca noaptea e intuneric doar daca asa vor ei sa creada. Le-as fi dat curaj sa tipe si sa fuga dupa cele mai tampite vise, iar eu as fi facut acelasi lucru. M-as fi protejat de rau si ura cu o naivitate rara, cu o bunatate care acum nu o mai cunosc. As iubi din tot sufletul meu, marea si cerul, ploaia si strazile, luminile si fiecare stea ! As fi iubit, sunt sigura, orice alt suflet frumos care m-ar fi lasat sa il iubesc.
Sau...poate din contra, as fi vrut sa nu pleci deloc. As fi vrut sa zambesti, sa ma strangi in brate, sa te asezi in patul meu si sa deschizi cutia de sub pat. As fi vrut sa imi iubesti tu sufletul, asa cum e el, sa il fi tinut in palmele tale, ca cel mai fragil lucru pe care l-ai cunoscut vreodata. Ah, ce-as fi vrut sa ma cunosti, sa ma ingrijesti, sa nu ma lasi singura. As fi vrut sa imi spui tu mie ca lumea e buna, sa tip la tine, caci eu nu as fi crezut, si sa ma lasi sa vad ca tu esti lumea mea. As fi vrut sa crezi in mine si in tot ce ti-am spus, si atunci cand nu imi mai stiam vorbele, si atunci cand bausem prea mult vin. As fi vrut sa imi asculti fiecare bataie a inimii, si sa o intelegi, asa cum incercam eu sa le inteleg pe alte tale, in toate noptile nedormite. As fi vrut sa ma invelesti in noaptea aia si sa stingi lumina, dar sa-mi fi spus ca o s-o aprinzi iar, intr-o zi.
Nu stiu cum te-as fi vrut, dar nu te-as fi vrut undeva, acolo. Nu te-as fi vrut uneori, sau in unele feluri, nu as fi vrut o parte din tine, nu as fi vrut zile bune si zile rele, n-as fi vrut amintiri sau un prezent incert. As fi vrut sa fie un drum drept, in jos, in sus...nu stiu cum te-as fi vrut, dar te-as fi vrut intr-o claritate dureroasa pe care doar eu o pot intelege, te-as fi vrut ca adevarul meu absolut, inger, sau demon, cum ai fi fost.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima...iar eu, eu vreau tot ce vor ei dar mai am o dorinta, una atat de arzatoare, incat imi omoara timpul si intelegerea. Eu imi doresc atat de mult un suflet curat. Imi doresc bunatate, frumusete, emotie si o fericire nebuna, o doza de naivitate si un munte de sperante. Imi doresc sa imi rada sufletul cate putin in fiecare zi, si sa ii vindece pe altii. Doamne, cat as vrea un suflet curat, pe care sa nu fi calcat nimeni, care sa nu fie distrus, iar apoi cusut, iar apoi distrus, iar apoi cusut...ci doar intact si capabil de o lume mai buna.

Sunt inconjurata de oameni care isi doresc bani, masini scumpe, case mari si faima, si ii urasc ! Ii urasc, pentru ca ei pot avea intr-o zi tot ce isi doresc, din telurile astea banale, pe cand eu...eu niciodata nu o sa am un suflet curat, niciodata ! ("Si ai vrea ca cineva sa simta tot ce simti acum...")

luni, 25 martie 2013

Weak and drunken hearts.

Tot ce avem in viata asta are un sfarsit. Orice tigara fumezi, fie ca te bucuri de fiecare fum, fie ca iti sta in gat, dar te ambitionezi ca prostu', pana la urma tot scrum ajunge. Orice cafea bei, ca esti mahmur, ca esti obosit, ca iubesti cafeaua aia, pur si simplu, pana la urma, pe fundul canii, tot zat e.
E ciudat, nu? Tu stii asta, eu stiu asta, si nici unul din noi nu pare sa inteleaga vreodata cand se intampla, inca o data. Daca maine te vad pe strada, te opresc, si iti spun ca tot ce traiesti tu acum mai frumos, diseara dispare, ma crezi? Nu ma crezi...razi, te uiti lung dupa mine, iti spui ca sunt nebuna...dar stii ca nu am dreptate? N-ai sa stii vreodata. Vezi, spunem ca nimeni nu ne avertizeaza in legatura cu sfarsitul lucrurilor bune din viata noastra - si daca ne-ar avertiza, ce? "Ce-ai frate, eu nu stiu ce am acasa? Imi zici tu mie ..."
Toate se termina si ramane un gol de care nu iti era dor in niciun fel. Cand pierzi, niciodata nu simti ca ti-au ramas toate celalalte - niciodata nu te pune pe picioare faptul ca ai prieteni buni aproape, sau o familie care sa te prinda, sau cineva care te astepta demult. Niciodata nu vedem ce mai avem, ca asa ne e natura asta de rahat: vedem ce-am pierdut si vedem ce-a lasat in urma. Ce sa lase? Multe, prea multe, parca toate care au fost, dar cand te uiti mai bine, nu mai e nimic...si iar iti pierzi mintile.
E asa de normal sa pierzi, ai facut-o de atatea ori. Ai pierdut de fiecare data cand ti s-a spus "Iti promit !", si n-a fost asa. Ai mai pierdut si atunci cand ti s-a zis " Sunt aici !", si n-a fost...sau atunci cand, din contra, ti-a zis " Ma intorc !", si inca te uiti spre usa aia. Cand pierzi asa de mult, iti spui ca nu mai ai nimic, si nici nu mai vrei sa ai. Nu vrei sa mai ai un suflet in maini, pentru ca stii ca nu poti sa il ai cu adevarat fara sa il dai pe al tau...cand pierzi asa de mult, nu mai vrei sa stie nimeni ca macar ai un suflet. Esti rece, distant, tare, esti un jeg de om, si ranesti mult, pentru ca te doare, ca recunosti asta sau nu, si te-ai speriat. Te-ai speriat de tine...e trist, frate.
Pierdem tot, zi de zi. Pierdem fericirea, mesajele de dimineata si cele de noapte buna, florile, biletelele, discutiile interminabile care aveau un sens candva, zambetele, ceaiurile, cafelele si zecile de pizza impartite. Pierdem iubire, vise, putere si orice fel de speranta, pana incet, incet, pierdem tot ce am construit pana atunci.
Pierdeam noptile cu tine, in alcool, tigari, cearceafuri, rasete si multe, multe vise. Asta era tot ce vroiam vreodata sa pierd, dar n-ai inteles...
Cand pierzi tot, si tipi cu o disperare greu de descris, stii ce realizezi? Un singur lucru, unul singur iti trece prin minte, mintea aia care nu iti mai apartine si pe care o renegi acum, pentru ca iar nu si-a facut treaba ! Realizezi ca ti-ai pierdut timpul, stii, asta e tot ce ai facut. Ti-ai pierdut timpul in locul nepotrivit, iar, unde credeai ca e ultima oprire.
Credeai ca e gata ? Credeai ca ti-a ajuns, credeai ca cineva acolo sus s-a gandit la tine, intr-un final? Credeai ca, pana la urma, primesti ce meriti? Oh, Doamne, credeai ca ai ajuns "acasa"?! Deschide-ti ochii si uita-te mai bine - ai pierdut. E gol.
O sa-ti zica toti acum sa zambesti si sa mergi mai departe, si tu fa ca ei, caci spune-mi tu...ce mai ai de pierdut ? Cine, ce iti mai poate lua?