Tine'l strans, ai grija, nu ii da drumul, nu te mai apreciaza. Te schimba pe alta, te schimba pe o tarfa mai buna, te lasa goala, dezbracata de orice respect gemand ca o proasta intr'un pat care nu are niciun miros familiar. Tine'ti mana pe el si apasa'l pana tremura o data cu tine. Ti'ar fi scarba de tine, dar ai trecut de treaba asta. Fa'l fericit cum nu'l face ea, aprinde tot ce e stins in el, da'i libertate si lasa'l sa zburde in tine, fa'te ca te impresioneaza zambetul apatic ce'l afiseaza. Nu'i arata ca e ca toti, fi tu altfel si pentru el. Fi tot ce cauta si nu gasea. Haide iubito, ia'i locul ei.
Pune'te in fata lui, nu'l lasa sa vada ca se lasa zorii, mai fa'l fericit odata, mai apleaca'te o data si mai strange'ti parul. Nu te imbraca inca, mai afunda'te o data, chiar de stii ca diseara o sa o faci din nou. Ridica'te, ia banii, si cu sanii aproape de privirea lui hipnotizata, lasa'i adresa. Se intoarce doar, sigur se intoarce. Esti un jeg de om, dar esti ce nu e ea, ajunge. Lasa'l sa se stinga usor si fericit, lasa'l sa urle dupa tine, in timp ce te indrepti spre usa, a mia usa. Opreste'te pe scari, numara banii, aprinde tigara si machiaza'ti fata aia obosita. Ia'o de la inceput, ca prima oara. Haide, nu plange, esti o curva, n'ai invatat sa traiesti din orgasmele lor si sa nu insemni nimic o data ce se sfarsesc? Vine cu timpul. Hai, intoarce'te, e o noua zi mizerabila din viata ta de nimic.
( Cresti mare, iubita :* ).
miercuri, 29 iulie 2009
Trebuia sa crestem mari si sa luptam cu toti zmeii din lume...
Nu imi place sa stau la discutii interminabile cu familia. Nu mi'a placut niciodata. Sunt cea mai mica, totul se bazeaza pe mine, toate discutile se invart in jurul meu, toti imi sar in cap dupa care toti spun ca nu judeca, doar dezbat. Ei bine, nu imi place sa "fiu dezbatuta".
Totusi, nu demult a trebuit sa iau parte a mia oara la o discutie de genul asta. Ne'am asezat astfel la masa: eu, si restu' (parinti,bunici,verisori,neamuri de care nici ca am auzit,samd). Si'au pus toti vin, iar in fundal s'au hotarat sa puna Emeric Imre-Nebun de alb, "de dragul tineretii", ziceau ei. Cat m'am rugat de ei sa puna orice alta melodie nu a contat, ei vroiau sa isi aduca aminte de vremuri bune...eu nu.
Niciodata nu sunt atenta la ce spun, de fapt. Nu ripostez pentru ca sunt prea multi, nu imi exprim opinia pentru ca, din nou, sunt prea multi cu aceeasi alta opinie. Asa ca tac, dau din cap sau pur si simplu zambesc frumos ca si cum printr'un mod inexplicabil, sunt de acord cu ei. Dar ma gandesc apoi, ma gandesc unde traiesc eu, si unde traiau ei. Ma gandesc sau incerc sa gasesc vreo explicatie cum ca am trai in aceeasi lume.
Am bunici de saptezeci si ceva de ani care la 18 ani mergeau rar la un film duminica seara, seara, nu noaptea, care se rezumau la o strangere de mana pe strada si la un sarut timid in fata casei, care isi petreceau zilele muncind, care sperau la mai bine, dar nu aveau tupeul sa isi si doreasca, care nu s'au plans, care s'au multumit cu nimic, cu nimicul lor. Sunt oameni care nu cu mult inainte sa se casatoreasca, s'au intrebat cand le'a fugit copilaria.
Am parinti de patruzeci de ani, care intarziau rar acasa, sa mai stea cateva minute in bratele celuilalt, care tarziu au pus primele tigari in gura, care au muncit ca sa stea la facultate si nu le'au venit parintii cu buzunarele pline, care au stat in camin si nu au cerut mai mult, care au plans cand si'au gasit Dacia furata de 7 luni. Sunt oameni care la vreo 20 de ani, s'au trezit adulti.
Oamenii astia sunt cei care se uita la mine cu aceeasi privire goala, care nu inspira nimic si care nu pricep de ce nu mai ies afara cu "copiii din fata blocului". Tata imi spune ca tare mult ar vrea sa mai fiu ca acum "vreo 3 ani". Si il cred, normal ca ar vrea. Acum 3 ani nu m'ai fi vazut niciodata cu vreo sticla in mana, nu m'ai fi surprins cu o tigara la fiecare sfert de ora, nu m'as fi trezit in patul altcuiva cu un umar gol si cu zambetul pe buze, nu ar fi trecut zile intregi in care sa nu stiu sa vorbesc cu cineva decat rastit, nu as umbla in baruri, nu as veni acasa cand se insenineaza, politia nu ar fi avut datele mele, nu as fi pierdut nopti intregi uitandu'ma pe pereti si nevrand sa spun nimanui ce e cu mine, nu as stii ce e aia sa nu iti pese exact de cine ar trebui sa iti pese de cine nu trebuie, nu as fi cazut niciodata,, nu as fi avut prieteni dependenti de heroina, nu as fi stat prin spitale asteptand ca prietenul meu sa'si revina din coma alcoolica, nu m'as fi gandit la modalitati prin care sa fac rost de bani, nu as fi putut spune ca m'am schimbat...as fi fost "copilul lor".
Ma uit la ei si nu spun nimic, fredonez doar cum "il iubesc, cu mila si cu groaza"...din nou. Nu are rost sa pun nicio intrebare retorica...ma gandesc doar ca am 15 ani, 15 ani, si ma intreb...da' copilaria mea..ea unde, si mai ales cand a plecat?
Totusi, nu demult a trebuit sa iau parte a mia oara la o discutie de genul asta. Ne'am asezat astfel la masa: eu, si restu' (parinti,bunici,verisori,neamuri de care nici ca am auzit,samd). Si'au pus toti vin, iar in fundal s'au hotarat sa puna Emeric Imre-Nebun de alb, "de dragul tineretii", ziceau ei. Cat m'am rugat de ei sa puna orice alta melodie nu a contat, ei vroiau sa isi aduca aminte de vremuri bune...eu nu.
Niciodata nu sunt atenta la ce spun, de fapt. Nu ripostez pentru ca sunt prea multi, nu imi exprim opinia pentru ca, din nou, sunt prea multi cu aceeasi alta opinie. Asa ca tac, dau din cap sau pur si simplu zambesc frumos ca si cum printr'un mod inexplicabil, sunt de acord cu ei. Dar ma gandesc apoi, ma gandesc unde traiesc eu, si unde traiau ei. Ma gandesc sau incerc sa gasesc vreo explicatie cum ca am trai in aceeasi lume.
Am bunici de saptezeci si ceva de ani care la 18 ani mergeau rar la un film duminica seara, seara, nu noaptea, care se rezumau la o strangere de mana pe strada si la un sarut timid in fata casei, care isi petreceau zilele muncind, care sperau la mai bine, dar nu aveau tupeul sa isi si doreasca, care nu s'au plans, care s'au multumit cu nimic, cu nimicul lor. Sunt oameni care nu cu mult inainte sa se casatoreasca, s'au intrebat cand le'a fugit copilaria.
Am parinti de patruzeci de ani, care intarziau rar acasa, sa mai stea cateva minute in bratele celuilalt, care tarziu au pus primele tigari in gura, care au muncit ca sa stea la facultate si nu le'au venit parintii cu buzunarele pline, care au stat in camin si nu au cerut mai mult, care au plans cand si'au gasit Dacia furata de 7 luni. Sunt oameni care la vreo 20 de ani, s'au trezit adulti.
Oamenii astia sunt cei care se uita la mine cu aceeasi privire goala, care nu inspira nimic si care nu pricep de ce nu mai ies afara cu "copiii din fata blocului". Tata imi spune ca tare mult ar vrea sa mai fiu ca acum "vreo 3 ani". Si il cred, normal ca ar vrea. Acum 3 ani nu m'ai fi vazut niciodata cu vreo sticla in mana, nu m'ai fi surprins cu o tigara la fiecare sfert de ora, nu m'as fi trezit in patul altcuiva cu un umar gol si cu zambetul pe buze, nu ar fi trecut zile intregi in care sa nu stiu sa vorbesc cu cineva decat rastit, nu as umbla in baruri, nu as veni acasa cand se insenineaza, politia nu ar fi avut datele mele, nu as fi pierdut nopti intregi uitandu'ma pe pereti si nevrand sa spun nimanui ce e cu mine, nu as stii ce e aia sa nu iti pese exact de cine ar trebui sa iti pese de cine nu trebuie, nu as fi cazut niciodata,, nu as fi avut prieteni dependenti de heroina, nu as fi stat prin spitale asteptand ca prietenul meu sa'si revina din coma alcoolica, nu m'as fi gandit la modalitati prin care sa fac rost de bani, nu as fi putut spune ca m'am schimbat...as fi fost "copilul lor".
Ma uit la ei si nu spun nimic, fredonez doar cum "il iubesc, cu mila si cu groaza"...din nou. Nu are rost sa pun nicio intrebare retorica...ma gandesc doar ca am 15 ani, 15 ani, si ma intreb...da' copilaria mea..ea unde, si mai ales cand a plecat?
marți, 28 iulie 2009
Ceva ce nu e pentru ochii tai.
Pentru mine... (nu e nevoie sa intelegi.) :
Trebuie sa stii cine conteaza. Trebuie sa stii cine merita. Trebuie sa stii cand sa te opresti. Trebuie sa stii cand sa taci. Trebuie sa stii cand sa accepti. Trebuie sa stii cand sa te dai batut. Trebuie sa stii cand sa nu insisti. Trebuie sa stii cand sa profiti. Trebuie sa stii cand nu are niciun rost. Trebuie sa stii sa pierzi. Trebuie sa stii sa castigi. Trebuie sa stii sa lupti mai mult decat te'ai fi asteptat. Trebuie sa inveti sa nu te mai mire nimic. Trebuie sa inveti sa te astepti la orice, dar absolut orice. Trebuie sa inveti sa faci fata. Trebuie sa fi atat de puternica cum nu ai crezut ca o sa mai fie vreodata nevoie sa fi, de ATUNCI incoace. Ei bine, trebuie.
Uite ca ne intoarcem de unde am plecat. Incredibil, nu? Te scoate din minti sa vezi cum ti'ai spus atata timp ca esti altfel, ca ai invatat din tot, ca esti mai puternica, etc. Toate astea au fost niste rahaturi in fond, si le'ai spus ca sa te convingi ca doar nu ai ramas la fel, ca doar cresti si te schimbi, sau te schimba, ce dracu' te'o fi schimband. Tu dai vina pe timp,bineinteles, iti spui ca e normal si iti impui de fapt o schimbare. Nu tot timpul te schimba timpul. Te schimbi tu, cu toate prostiile care ti le faci singura si dup'aia arunci vina pe altii, te schimba prietenii care stiu sa fie acolo atunci cand "e de bine", te schimba nenorocitu' pe care realizezi ca il iubeai, te schimba ce gasesti acasa, ce gasesti afara, te schimba ca nu ai un loc al tau, ca nu'l gasesti, si te schimba al naibii de mult ca nimic nu e bine. Acum nu mai e bine.
E trist ca dracu' stii, sa realizezi ca iar nu mai crezi in nimic, iar nu mai simti nimic si iar esti imun la 99% din lucrurile care se invart in jurul tau. E trist ca ai vrea sa te doara ceva, macar sa mai fie ceva acolo si iti dai seama ca esti la fel de goala ca ce vezi, iar tu nu mai vezi nimic, nu mai vrei sa vezi nimic. E trist sa vezi cum te duci in jos si nu ai nici macar intentia sa te prinzi de ceva. E trist sa vezi cum te schimbi in ce ai fost, atunci cand ce ai fost e departe de a fi o amintire frumoasa. E trist cand iti spui noaptea ca nu poti sa dormi, si te surprinzi stand si uitandu'te in gol, pentru ca nici macar nu ai vrut sa iti inchizi ochii ("and i don't wanna fall asleep, 'cause i'd miss you baby." cine stie, cunoaste). E trist ca nu ai destula putere sa fi cine vrei sa fi, ci pur si simplu cine se intampla sa fi. E trist, e tare trist cand te duci dracu' o data cu tot ce se duce dracu' si apartinea de tine.
Nu trebuie sa stii despre ce vorbesc. Nu iti cere nimeni sa intelegi. De fapt, nu ma astept sa intelegi, nici daca ti'as cere. Nu ma astept la nimic. Chiar nimic. De la nimeni. Nu eram asa. Nu o sa stii niciodata cum eram, iar daca ma stiai atunci, ai prins ce am avut eu mai bun. Nu o sa mai fiu asa. Nu cred ca o sa mai pot sa fiu cum eram. Si e trist, la dracu', e trist.
Trebuie sa stii cine conteaza. Trebuie sa stii cine merita. Trebuie sa stii cand sa te opresti. Trebuie sa stii cand sa taci. Trebuie sa stii cand sa accepti. Trebuie sa stii cand sa te dai batut. Trebuie sa stii cand sa nu insisti. Trebuie sa stii cand sa profiti. Trebuie sa stii cand nu are niciun rost. Trebuie sa stii sa pierzi. Trebuie sa stii sa castigi. Trebuie sa stii sa lupti mai mult decat te'ai fi asteptat. Trebuie sa inveti sa nu te mai mire nimic. Trebuie sa inveti sa te astepti la orice, dar absolut orice. Trebuie sa inveti sa faci fata. Trebuie sa fi atat de puternica cum nu ai crezut ca o sa mai fie vreodata nevoie sa fi, de ATUNCI incoace. Ei bine, trebuie.
Uite ca ne intoarcem de unde am plecat. Incredibil, nu? Te scoate din minti sa vezi cum ti'ai spus atata timp ca esti altfel, ca ai invatat din tot, ca esti mai puternica, etc. Toate astea au fost niste rahaturi in fond, si le'ai spus ca sa te convingi ca doar nu ai ramas la fel, ca doar cresti si te schimbi, sau te schimba, ce dracu' te'o fi schimband. Tu dai vina pe timp,bineinteles, iti spui ca e normal si iti impui de fapt o schimbare. Nu tot timpul te schimba timpul. Te schimbi tu, cu toate prostiile care ti le faci singura si dup'aia arunci vina pe altii, te schimba prietenii care stiu sa fie acolo atunci cand "e de bine", te schimba nenorocitu' pe care realizezi ca il iubeai, te schimba ce gasesti acasa, ce gasesti afara, te schimba ca nu ai un loc al tau, ca nu'l gasesti, si te schimba al naibii de mult ca nimic nu e bine. Acum nu mai e bine.
E trist ca dracu' stii, sa realizezi ca iar nu mai crezi in nimic, iar nu mai simti nimic si iar esti imun la 99% din lucrurile care se invart in jurul tau. E trist ca ai vrea sa te doara ceva, macar sa mai fie ceva acolo si iti dai seama ca esti la fel de goala ca ce vezi, iar tu nu mai vezi nimic, nu mai vrei sa vezi nimic. E trist sa vezi cum te duci in jos si nu ai nici macar intentia sa te prinzi de ceva. E trist sa vezi cum te schimbi in ce ai fost, atunci cand ce ai fost e departe de a fi o amintire frumoasa. E trist cand iti spui noaptea ca nu poti sa dormi, si te surprinzi stand si uitandu'te in gol, pentru ca nici macar nu ai vrut sa iti inchizi ochii ("and i don't wanna fall asleep, 'cause i'd miss you baby." cine stie, cunoaste). E trist ca nu ai destula putere sa fi cine vrei sa fi, ci pur si simplu cine se intampla sa fi. E trist, e tare trist cand te duci dracu' o data cu tot ce se duce dracu' si apartinea de tine.
Nu trebuie sa stii despre ce vorbesc. Nu iti cere nimeni sa intelegi. De fapt, nu ma astept sa intelegi, nici daca ti'as cere. Nu ma astept la nimic. Chiar nimic. De la nimeni. Nu eram asa. Nu o sa stii niciodata cum eram, iar daca ma stiai atunci, ai prins ce am avut eu mai bun. Nu o sa mai fiu asa. Nu cred ca o sa mai pot sa fiu cum eram. Si e trist, la dracu', e trist.
joi, 23 iulie 2009
Suntem cu totii o comunitate de vise sfaramate in mii de rate.
Ai observat vreodata ce usor e sa te ascunzi? Ce usor e sa zambesti, cand te doare? Ce usor e sa spui "Sunt bine, nu'ti face griji", cand stii foarte bine ca oricat ai cauta nu vei gasi nici macar o parte din tine care sa fie bine? Ai observat vreodata cat de teama iti e sa te vezi, asa cum esti? Ai observat, oricum, ca adevarul doare. Asa ca minti.
Toti avem o poveste. Toti o prezentam intr'un mod enervant de frumos, cu un zambet larg pe buze, incercand sa convingem ca ce am trait a fost mai frumos decat orice a trait oricine altcineva. Toti stim ca nu e asa. Toti culegem resturile incercand sa facem inca o data un intreg: din ce a fost, din ce e, din ce o sa fie. Toti stim ca nu o sa mai fie cum a fost. Toti inchidem ochii si tanjim dupa o secunda,dupa o zi,dupa o luna, dupa o vara. Toti o faceam atunci, si o facem si acum. Toti risipim timpul, ca sa'l recuperam pe cel care pentru noi a contat cel mai mult. Toti cadem si le spunem altora cat de frumos ne'am ridicat. Toti stim ca de fapt, suntem tot acolo. Toti ne prefacem ca ne e bine. Toti stim ca nu ne e. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti avem un loc liber. Toti avem o parte din noi care stim ca nu o sa ne'o dea nimeni inapoi. Toti avem un gol care poate ar putea fi umplut de cineva. Toti spunem ca am incercat. Nimeni nu a vrut de fapt vreodata sa lase pe cineva sa ia locul acelui "cuiva". Toti avem un "cineva". Un "cineva" care ti'a aruncat tot in fata si nu ti'a explicat ce sa faci mai departe, "cineva" care te'a dus mai jos decat stiai ca e posibil sa ajungi, "cineva" care a lasat un loc liber, care cateodata il urasti pentru simplul fapt ca te'a transformat fara niciun drept, iar altadata, in timp ce nu te asculti nici tu, ii multumesti ca te'a facut cine esti azi. Toti avem un "cineva" care am pretins ca nu mai e de o mie de ori, acel singur "cineva" pentru care am fost capabili sa dam tot ce am avut, inclusiv pe noi...acel "cineva" care mereu o sa fie mai important decat restul, mai important decat noi. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti ne trezim intr'o dimieata singuri si ne dam seama ca in ciuda aparentelor, suntem singuri de o perioada buna de timp. Toti ne dam seama ca singura persoana langa care ai vrea sa te trezesti de acum in colo, e persoana care nu mai vrea sa se trezeasca langa tine. Toti spunem ca daca am putea, am schimba lucrurile. Toti am face aceleasi greseli, de dragul vremurilor in care nu contau. Toti am gresit. Toti am cazut. Toti am iubit pe cine nu ne'a iubit. Toti am iertat. Toti inca o facem. Dupa cateva minute, sau dupa doi ani. Toti inca o facem, exact ca atunci, exact la fel. Toti inca gresim. Toti inca mai cadem. Toti inca iubim. Tot aceeasi persoana. Toti o facem. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Asa ca toti preferam sa spunem ca persoana care era atunci, a murit o data cu ce a fost. Toti preferam sa pretindem ca am renascut. Toti ne uitam in oglinda si stim foarte bine ce si pe cine vedem, toti afisam apoi un zambet fortat si o privire care de fapt, nu mai e a noastra de mult; si gata, nu mai doare, nu iti mai aduci aminte. Toti parem fericiti. Toti ne ascundem. Toti spunem ca nu ne pasa. Toti asteptam ce stim ca nu mai vine niciodata. Toti am fost raniti de cineva. Toti ranim pe cineva. Niciodata pe cine trebuie. Toti am fi in stare sa dam tot ce avem pentru cineva. Intotdeauna acel "cineva" ar face acelasi lucru pentru altcineva. Intotdeauna doare. Pe toti ne'a durut. Pe toti ne doare. Pe toti o sa ne doara. Toti stim ca lucrurile nu se schimba de pe o zi pe alta...nu se schimba nici cu lunile, nici cu anii. Toti inchidem ochii si ne ascundem ca niste copii in bratele cuiva care crede ca e singurul. Tuturor ne e rusine pentru asta. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti avem o poveste...toate povestile pornesc din trecut si par sa tina pasul cu noi, si nu ele sunt cele care nu o fac, noi suntem cei care de fapt, nu suntem capabili sa mergem inainte. Toti traim azi din ce a fost ieri...nu e mai usor, doar ca doare mai putin. Toti ascundem tot. Fata de ceilalti. Fata de noi. Toti suntem niste lasi. Toti suntem niste copii care nu mai pot sa creasca, pentru ca au facut'o prea repede candva. Toti suntem constienti. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...nu ar mai avea absolut nicio relevanta.
Toti avem o poveste. Toti o prezentam intr'un mod enervant de frumos, cu un zambet larg pe buze, incercand sa convingem ca ce am trait a fost mai frumos decat orice a trait oricine altcineva. Toti stim ca nu e asa. Toti culegem resturile incercand sa facem inca o data un intreg: din ce a fost, din ce e, din ce o sa fie. Toti stim ca nu o sa mai fie cum a fost. Toti inchidem ochii si tanjim dupa o secunda,dupa o zi,dupa o luna, dupa o vara. Toti o faceam atunci, si o facem si acum. Toti risipim timpul, ca sa'l recuperam pe cel care pentru noi a contat cel mai mult. Toti cadem si le spunem altora cat de frumos ne'am ridicat. Toti stim ca de fapt, suntem tot acolo. Toti ne prefacem ca ne e bine. Toti stim ca nu ne e. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti avem un loc liber. Toti avem o parte din noi care stim ca nu o sa ne'o dea nimeni inapoi. Toti avem un gol care poate ar putea fi umplut de cineva. Toti spunem ca am incercat. Nimeni nu a vrut de fapt vreodata sa lase pe cineva sa ia locul acelui "cuiva". Toti avem un "cineva". Un "cineva" care ti'a aruncat tot in fata si nu ti'a explicat ce sa faci mai departe, "cineva" care te'a dus mai jos decat stiai ca e posibil sa ajungi, "cineva" care a lasat un loc liber, care cateodata il urasti pentru simplul fapt ca te'a transformat fara niciun drept, iar altadata, in timp ce nu te asculti nici tu, ii multumesti ca te'a facut cine esti azi. Toti avem un "cineva" care am pretins ca nu mai e de o mie de ori, acel singur "cineva" pentru care am fost capabili sa dam tot ce am avut, inclusiv pe noi...acel "cineva" care mereu o sa fie mai important decat restul, mai important decat noi. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti ne trezim intr'o dimieata singuri si ne dam seama ca in ciuda aparentelor, suntem singuri de o perioada buna de timp. Toti ne dam seama ca singura persoana langa care ai vrea sa te trezesti de acum in colo, e persoana care nu mai vrea sa se trezeasca langa tine. Toti spunem ca daca am putea, am schimba lucrurile. Toti am face aceleasi greseli, de dragul vremurilor in care nu contau. Toti am gresit. Toti am cazut. Toti am iubit pe cine nu ne'a iubit. Toti am iertat. Toti inca o facem. Dupa cateva minute, sau dupa doi ani. Toti inca o facem, exact ca atunci, exact la fel. Toti inca gresim. Toti inca mai cadem. Toti inca iubim. Tot aceeasi persoana. Toti o facem. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Asa ca toti preferam sa spunem ca persoana care era atunci, a murit o data cu ce a fost. Toti preferam sa pretindem ca am renascut. Toti ne uitam in oglinda si stim foarte bine ce si pe cine vedem, toti afisam apoi un zambet fortat si o privire care de fapt, nu mai e a noastra de mult; si gata, nu mai doare, nu iti mai aduci aminte. Toti parem fericiti. Toti ne ascundem. Toti spunem ca nu ne pasa. Toti asteptam ce stim ca nu mai vine niciodata. Toti am fost raniti de cineva. Toti ranim pe cineva. Niciodata pe cine trebuie. Toti am fi in stare sa dam tot ce avem pentru cineva. Intotdeauna acel "cineva" ar face acelasi lucru pentru altcineva. Intotdeauna doare. Pe toti ne'a durut. Pe toti ne doare. Pe toti o sa ne doara. Toti stim ca lucrurile nu se schimba de pe o zi pe alta...nu se schimba nici cu lunile, nici cu anii. Toti inchidem ochii si ne ascundem ca niste copii in bratele cuiva care crede ca e singurul. Tuturor ne e rusine pentru asta. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...
Toti avem o poveste...toate povestile pornesc din trecut si par sa tina pasul cu noi, si nu ele sunt cele care nu o fac, noi suntem cei care de fapt, nu suntem capabili sa mergem inainte. Toti traim azi din ce a fost ieri...nu e mai usor, doar ca doare mai putin. Toti ascundem tot. Fata de ceilalti. Fata de noi. Toti suntem niste lasi. Toti suntem niste copii care nu mai pot sa creasca, pentru ca au facut'o prea repede candva. Toti suntem constienti. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...nu ar mai avea absolut nicio relevanta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)